Acum 80 de ani nu existau pensii și 80% din populație nu avea acces la pensie

Se vorbește foarte mult despre pensii. De la capul locului vreau să spun că dreptul la pensie este un drept sfânt, intangibil  și garantat. O societate trebuie să se îngrijească de bătrânii ei cu mare preocupare pentru că până la urmă acea societate a fost construita chiar de ei. Este o dovadă de umanitate, de morală creștină, de solidaritate să asiguri pensii decente pentru părinții, bunicii și străbunicii tăi. 

Însă acest drept nu a există dintotdeauna cum am fi tentați să credem astăzi. Nu vreau să fac o istorie a pensiilor, nu vreau să analizez principiile sistemului, nu vreau să critic echitatea sau inechitatea. Doar fac acesta constatare, acum 80 de ani, mai precis în anul 1933 s-a dat legea Ioanițescu privind unificarea asigurarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul național. Legea se referea doar la salariați și meseriași și instituia principiul contributatii și al solidarității. În plus statul garanta sistemul de pensii. În perioada respectivă 80% din populația României trăia în mediul rural, țăranii neavând acces la acest sistem de pensii. O altă informație interesantă este că speranța de viață stabilită oarecum empiric era între 36-40 de ani. Primul sistem de pensii din lume a fost înființat în Germania în 1883 de Otto von Bismarck. În România au mai existat și alte legi ale pensiilor înainte de 1933 între care menționăm: Legea minelor(1895), Legea Mssir(1902) și Legea Nenițescu (1915). Aceste legi se refereau în special la categorii distincte sau numai la salariați. După cum am spus însă România era profund rurală. 

Poate că astăzi pare un lucru natural să ceri dreptul la pensie după o viață de muncă însă gândiți-va că bătrânii din perioada interbelică nu aveau acest drept.