Proza

Revederea

Cine spune ca emoțiile ne părăsesc odată cu înaintarea în vârsta nu știe ce vorbește. Cine crede ca odată cu acumularea experienței de viata poți sa-ți controlezi mai bine frământările interioare este naiv.
Afara e canicula, e luna iunie, se joaca meciurile din optimile Campionatului European de Fotbal din Franța. Microbiștii s-au ascuns la terasele din Drumul Taberei sub umbrele cu o bere pe masa sperând într-o adiere de vânt. Eu beau un whisky sa-mi fac curaj și plec către marea Revedere. Mi-am cumpărat un tricou nou. Nu e alb ca al biciclistului din romanul lui D.R Popescu. Cit m-am chinuit sa fac comentariul ala în scoală. Străbat parcul Moghioros, acum Drumul Taberei, pentru mine însa rămâne tot parcul Moghioros. Caut un semn în parcul asta super modernizat în care sa descopăr amintiri din viata de elev. Pe dealul din fata Strandului ne dădeam iarna pe derdeluș. Am venit odată de la ora de lucru manual, unde făceam traforaj și pirogravura, si am găsit un frigider aruncat de cineva. Un frigider Fram vechi. I-am demontat ușa si ne-am dat pe derdeluș pana seara ne-a gonit in casa.

Au tăiat toți copacii din parc. Erau bătrâni și ii încurcau la modernizarea lui. Trebuie sa avem un parc conform cerințelor moderne. Nu mai este nici castelul miniatural unde pe o scena mica veneam la spectacole sau serbări. Inca nu au umplut lacul artificial cu apa. Nu aveam voie sa ne scăldam în lacul asta, dar noi o făceam. Nu aveam reguli. Părintii noștri erau plecați la servici de dimineața pana seara iar tot cartierul era al nostru. Noi suntem generația cu cheia de gat. Nici ștrandul nu mai este ce a fost, trei bazine cu apa foarte rece unde ne înghesuiam sa ne răcorim vara de căldura. Evident ca săream gardul sau pur și simplu făceam o gaura in plasa gardului. Ma uit dacă as putea sa mai sar gardul acum. Mi-e rușine de răspunsul pe care mi l-am dat în gând. Acum este un ștrand super-modern si luxos.

Ies din parc, pe Bucla e plin de mașini. O sa întârzii, defapt mi-am propus sa ajung un pic mai târziu. Niciodată nu știu cum e bine sa ma duc la un eveniment. Mai ales acum.
Mirosul de tei este puternic. In scoală aveam activitate de strângerea plantelor medicinale. Mergeam si strângeam inclusiv din teii ăștia florile.Uite ca pe ăștia nu i-au tăiat.
Intru la terasa indicata si îmi caut grupul. Am uitat sa va spun, merg tocmai la întâlnirea de 32 de ani de la terminarea Scolii Generale. Numai si din enunțarea acestor cuvinte te apuca spaima, in primul rând, 32 de ani. Apoi Colegi. Apoi Școala Generala.

Am petrecut 8 ani împreuna, ani importanți in viata. Sunt in esență cei mai multi ani petrecuți in scoală in același colectiv de colegi. Apoi atunci eram doar copii si nu ne refugiam in alte activități sau preocupări in afara grupului decât sporadic. Pe de alta parte după terminarea gimnaziul nu am mai ținut legătura intre noi,cu câteva excepții, si practic nu mai știu nimic despre niciunul dintre ei.
Ce face premiantul clasei, ce face șefa clasei, frumosul și frumoasa clasei, colegii de bani gata.
Exact asa cum m-am așteptat: nu m-au recunoscut. Noroc ca am profilul ala de pe Facebook ca altfel nu știu cum ieșeam din încurcătura. Câțiva au fost precauți si s-au uitat la fotografiile de pe Facebook. In felul asta am rezolvat situația. Pentru cei care nu au nici facebook a rămas sa ma prezint politicos ca sa-si aducă aminte de mine. Macar am un nume deosebit si e greu de uitat.

Au trecut anii, fiecare spera ca peste el mai putin. Exista o anumita penibilitate in întâlnirile astea. Cat de mult te-ai schimbat, în loc de vai ce ai îmbătrânit. Am descoperit ca avem colegi care au ajuns in Anglia bucătari la castelele lorzilor , Master Chef. Polițist, contabili, funcționari, lucrători în banca, oameni de afaceri etc. Încerc sa-mi aduc aminte ce răspundeam fiecare la întrebarea aia tâmpita: Ce o sa te faci când ajungi mare? sau Ce vrei tu sa te faci când o sa te faci mare? Nu îmi amintesc răspunsurile.
Simt ca m-am întâlnit cu mine, cu mine atunci la 10 ani, când am făcut poza aia din fata școlii pe trepte. Mi-e asa dor de mine de atunci. As vrea sa știu dacă eu cel de atunci este dezamăgit de cel de acum. Daca eu cel de atunci as fi mulțumit cu ceea ce am făcut eu cel de acum. Cum ar fi sa merg pe strada împreuna cu mine , cel de la zece ani.
Ma gândesc cum ar fi dacă pe terasa pe care suntem ar navali un grup de copii de 10 ani îmbrăcați in pionieri. Si sa descoperim ca suntem noi de acum 32 de ani. Ce ne-am spune?

Colegii sunt veseli, isi amintesc de meciurile de fotbal, de colegii care nu au ajuns, de profesori, de vremurile trecute. Contabilizam care fata din clasa noastră avea țațele cele mai mari. Cine era cea mai înalta. O parte dintre colegi sunt plecați în străinătate, la munca. Adevarul este ca noi am trăit intre doua lumi diferite, am prins exact desprinderea din comunism, răsturnarea valorilor, cutremurul capitalismului sălbatic si a perioadei de tranziție. Cine era sus a ajuns jos si cine era jos a ajuns sus, apoi iarăși s-a învârtit roata la nesfârșit pana am amețit cu toții. Noi ne-am născut in mileniul trecut si ne trăim maturitatea in mileniul asta. Cine si-ar fi imaginat in 1988 când noi am terminat scoală ca astăzi ne vom face plățile prin calculator, ca ne vom comanda mâncare prin calculator, ca ne vom face vacantele in Grecia, Turcia, Spania sau cine știe ce alte destinații exotice.

La Revoluție aveam 18 ani. 18 ani de comunism. Credeam ca o sa vina peste noi Paradisul. A venit Tranziția.
Colegii s-au mai cherchelit, vinul casei la ulcica ne dezleagă limbile. Un coleg mai îndrăzneț ii mărturisește unei colege cât de mult a iubito in scoală. Si ea nici nu a știut.
Hotăram împreuna care erau colegii de bani gata, adică cei care aveau haine din occident, cei care aveau guma cu surpriza sau casetofoane. Apoi cei care învățau cel mai bine. Evident nu erau aceiași.
Suntem 14 din 36 , de ceilalți nu știm nimic sau nu au vrut sa vina. Fumam mult, bem mult, mâncam putin. Am început întâlnirea la 4 după amiaza și s-a făcut deja 2 noaptea. Nici nu știu cum a trecut atâta timp. Restaurantul se închide. Hotărăsc sa plec.

Ma duc sa dorm la maica-mea in vechea mea camera de adolescent. Plec in noaptea răcoroasa pe străzile pusti ale cartierului. Eu împreuna cu mine, cel de acum 32 de ani. Mergem alături unul de celalalt, eu de acum mai gârbovit de lupte pierdute si câștigate, eu de atunci luminos si încrezător în viitor. Discutam , încet , sa nu speriem amintirile comune, despre viata. Uneori ne mai certam, dar avem multe in comun. Ne depărtam spre casa. Nimeni nu stie ce vorbim. Pentru ca vorbim in gând. Si noi știm sa ne citim gândurile unuia altuia.

Dimineața m-am trezit devreme. Sunt vioi și optimist. Ziua este însorita iar viata abia începe.
Simt ca in mine este un copil de 10 ani care are atâtea așteptări de la mine.

Susține blogul cu un share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.