Opinie

Adevărul despre cum s-au vândut locuințele cu chirie în anii ’90

În totalitarism minciuna e adevăr, războiul este pace și libertatea e sclavie. Cam așa trăiam noi în comunism. Potrivit ideologiei marxist-leniniste unul din scopurile societății era crearea ‘’omului nou’’.  Cetățeanul spălat pe creier care se hrănea cu sloganuri și credea cu sfințenie propaganda de partid și stat. Ideea acestui articol mi-a venit după ce am văzut o dispută între un milenial și un bătrân ‘’om nou’’. Tema discuției era achiziționarea locuințelor. Milenialul a spus că lor le este mult mai greu să achiziționeze astăzi o locuință, să-și întemeieze o familie, să facă copii, față de cei care și-au cumpărat apartamentele pe seamă de nimic imediat după Revoluție. Bunicul l-a combătut spunând că el, și toată generația lui,  au muncit de-au rupt ca să-și poată cumpăra un apartament de două camere, cutie de chibrituri, într-un bloc comunist. În mentalitatea vremurilor trecute, o minciună repetată la nesfârșit devine adevăr.

În realitate pe vremea lui Ceaușescu imediat ce te angajai la o întreprindere, fabrică, uzină, etc, făceai o cerere pentru repartizarea unei locuințe în chirie de la stat. Ajuta foarte mult să fi membru de partid. După care așteptai, nu mai făceai nimic în sensul ăsta, așteptai repartiția. În momentul în care îți venea rândul ți se prezentau mai multe variante, la etajul 10, la etajul doi, în zona Vitan, Titan, Militari, Drumul Taberei, pe unde avea întreprinderea repartizate locuințe.  Oamenii muncii se sfătuiau, calculau avantaje și dezavantaje, cumpăneau și în cele din urmă se decideau asupra locuinței. Existau și refuzuri, unii care așteptau o nouă tură de locuințe, auziseră ei că se face un bloc nu-știu-unde mai convenabil, mai aproape de centru, cu spațiu mai generos. Așa se luau casele de la stat. Uneori se mai dădea și câte-o șpagă, un pachet de țigări, săpun, chestii specifice epocii. Un cuplu primea o garsonieră, dacă aveau un copil un apartament cu două camere, dacă aveau doi copii cu trei camere, și tot așa. Deci munca depusă însemna o cerere și niște mofturi. Exista și posibilitatea să cumperi ‘’apartamente proprietate personală’’ cu toate că regimul nu încuraja proprietatea. Am avut în familie o mătușă care și-a cumpărat un asemenea apartament cu banii jos și un unchi care a cumpărat în rate. Dar marea majoritate stăteau în chirie.  Imediat după Revoluție s-a dat celebra lege prin care chiriașii putea să-și achiziționeze locuințele în care stăteau, cea mai nedreaptă lege dată vreodată la noi, discriminatorie și fără sens. Pentru a nu se mai perpetua niște neadevăruri și lozinci ideologice am să va spun că un apartament cu trei camere era evaluat în 1992 la prețul de 146.788 de lei(vechi). Pentru a înțelege concret ce însemna asta vă mai spun că salariul mediu net în 1992 a fost de 20.140 de lei, în 1993 de 59.717 lei, în 1994,141.951 lei, și 1995, 211.373 lei.  Deci practic putea să-ți achiziționezi locuința în care stăteai cu chirie la stat cu 3 salarii medii în 1993 și îți mai rămâneau bani să mergi cu băieții la o bere. De ce am spus că legea asta a fost profund discriminatorie, în primul rând s-a făcut o împroprietărire diferită în funcție de locuința pe care o ocupa fiecare chiriaș, nu a fost o împroprietărire universală, cei care nu stăteau în chirie la stat din diferite motive nu au fost compensați niciodată. Au existat diferențe enorme între cei de la oraș, din orașele mari și București, și cei de la țară. Odată realizată această manevră politică a fost justificată în cel mai penibil mod, oamenii au muncit pentru locuințele în care stau. Păi au muncit, dar au fost plătiți pentru asta, dacă își doreau o locuință proprietate personală trebuiau să strângă bani. Astăzi un apartament ca cel luat de mine în exemplu se vinde cu 80.000 de euro. Salariul mediu net este în jur de 3.721 lei(în februarie 2022) adică 752 de euro. Asta ar însemna aproape  9 ani de muncă în care să nu mănânci, să nu ai alte cheltuieli, să pui ban pe ban, lucru imposibil. Pe lângă diferențele flagrante pe care legea asta le-a adus în societatea românească la vremea respectivă s-au creat o grămadă de drame. Noii proprietari, care erau titularii de drept ai contractelor de închiriere a locuințe, locuințe pe care le obținuseră și în baza numărului de copii, au putut să dispună după bunul lor plac de imobilele pe care le luaseră în stăpânire. Unii au vândut și și-au lăsat copiii în stradă, alții i-au dat afară pur și simplu din casă, doar erau proprietari, putea să facă orice cu proprietatea lor. Drept mulțumire pentru cadoul făcut, toți oamenii ăștia au votat comunismul de la Revoluție încoace. Au știu tot timpul cui să mulțumească, până la urmă nu a fost niciodată vorba de a ne fi nouă tuturor mai bine, a fost vorba de a le fi bine lor. Pe ei nu-i interesează că un lider politic fură, e condamnat, minte, e prost pregătit, pe ei ii interesează să le mărească pensiile și salariile, să nu le desființeze posturile, să primească subvenții, vouchere, cadouri și întreținere. Ce s-ar fi întâmplat însă cu acești oameni dacă mai continua comunismul ? Odată ce le plecau copiii de acasă, având în vedere că ocupau un spațiu excedentar, ar fi fost mutați în locuințe cu chirie mai mici, de la trei , la două camere sau la garsoniere. Ar fi murit în locuințele alea cu spațiu calculat rămânând în continuare chiriași la stat gândindu-se ce viață frumoasă ar fi dus ei în capitalism.

Nu doresc să întru în polemică cu generațiile mai în vârstă, eu doar am spus un adevăr, dar în disputa cu milenalii nu aveți cum să-i înțelegeți, ei trăiesc în alte vremuri, în alte paradigme, nu poți să aplici ‘’învățământul politic de partid’’ astăzi, în capitalism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

error

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.