‘’Urăsc viața, sunt prea sărac. Urăsc familia în care m-am născut’’.

Un tânăr de 21 de ani s-a aruncat de la etajul 20 al hotelului Intercontinental. O știre banală în zilele noastre în care suntem asaltați de tot felul de grozăvii pe toate canalele de comunicare. A lăsat și un mesaj de adio. ‘’Urăsc viață, sunt prea sărac. Urăsc familia în care m-am născut’’. Se continuă știrea cu informația că tânărul s-a considerat marginalizat din cauza orientării lui sexuale. Apoi se lasă tăcerea, nimeni nu comentează, nu se organizează dezbateri, lăsăm tipul ne acopere amintirea acestei întâmplări. E ca la o masă de familie în care cineva spune niște adevăruri comune ascunse adânc, le spune direct, fără ocolișuri, în fața tuturor. Toți ceilalți se opresc din mâncat, nu știu să răspundă, se lasă o jenă profundă, nici nu pot să râdă, nici nu pot să contrazică, nici nu pot să susțină. Nimeni nu mai are chef să ia deșertul, toți își toarnă câte un pahar de vin și privesc în gol.

De ce n-ar fi această drama radiografia societății noastre. Nu numai că nu ne interesează că acest om a murit dar mai ales pe noi nu ne interesează că acest om a trăit. Ne punem problemele sub preș și preferăm să ignorăm. De fiecare dată când au loc paradele LGBTQ+ societatea în ansamblul ei ii critică. ‘’Ce mai vor domnule și ăștia ? Nu mă interesează ce fac, să facă la ei acasă, eu nu vreau să știu. Nu sunt de acord să adopte copii’’. Este exact atitudinea unui om în față unui lucru pe care nu-l cunoaște. Nu vrea să știe, din punctul lui de vedere nu există. Cu toate că inclusiv Colegiul Psihologilor din România s-a pronunțat pe acest subiect și a arătat că persoanele LGBTQ+ sunt funcționale și nu au probleme mai multe decât o persoană heterosexuală, în continuare la noi sunt priviți ca niște oameni bolnavi. Cu toate că papa Francisc a spus clar că ‘’sunt copiii Domnului și au dreptul la familie’’ și a susținut parteneriatul civil pentru homosexuali, la noi Biserica rămâne în evul mediu, condamnă sau nu se pronunță. În comunism aceste persoane era pur și simplu trimise la pușcărie cu articolul 200 pentru vina de a avea o orientare sexuală diferită de a majorității. Mentalitățile au rămas neschimbate, romanul mediu egoist și dezinteresat continuă să-și ducă viață liniștit făcând glumițe tâmpite și vulgare în timp ce încinge grătare și bea bere proastă pe ritmuri de manele. În școală se respinge ‘’educația sexuală’’ iar copiii sunt îndoctrinați la ora de religie să marginalizeze și ei la rândul lor, așa cum au făcut și părinții lor, pe cei care nu sunt ca ei.

Până la urmă oamenii ăștia nu doresc decât să fie tratați la fel ca și majoritatea, să aibă aceleași drepturi, să fie integrați și acceptați așa cum sunt fără țopisme ieftine sau idei preconcepute. Iar noi nu reușim să facem asta. Noi preferăm să nu vorbim.

‘’Urăsc viața, sunt prea sărac, Urăsc familia în care m-am născut’’. Familia lui am fost chiar noi și n-am știut.