Un strop din lumea copilăriei

Rânduri scrise de tatal meu, profesorul Simion MORAR
Din CARTEA CEANULUI

Simion Morar

Afară de două-trei drumuri la Turda şi tot atâtea la Boian, toată copilăria mea s-a limitat la comuna natală, când mi-am luat zborul în lume şi am avut şansa să colind şi să văd multe, în ţară şi străinătate.
Întâi, în anul şcolar 1945-1946, în acele timpuri grele de război, secetă şi foamete, când copil sărac fiind, fără posibilităţi materiale, doar cu ajutorul bunei mele învăţătoare Ana Rognean, am intrat la Şcoala din Abrud, apoi, după 7 ani, am urmat Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj, după absolvirea căreia am ajuns în Bucureşti. De aici, după ce am străbătut toate treptele ierarhice ale învăţământului, de la profesor la inspector general, după ce am trecut toate gradele didactice, după ce am făcut planuri, programe, manuale şi după ce am publicat articole, studii şi lucrări, singur sau în colaborare, am cutreierat ţara de-a lungul şi de-a latul. Concomitent, am fost o perioadă la Moscova, participând şi la al treilea Congres Mondial de Psihopedagogie. În 1992, am fost, timp de o lună, în Elveţia, stagiu încheiat cu simpozioanele de la Şcoala Pestalozzi, Berna şi Geneva. Aici, în drum spre Geneva, mi-am udat mâinile în limpedele şi frumosul Leman, în apele căruia se oglindeşte Muntele Alb, lac despre care Voltaire spunea că „e întâiul”. Am simţit micimea omului în faţa uriaşilor Alpi, cu piscuri de nea şi cu brâul de verdeaţă întunecată.
O perioadă, în 1996, am fost în Danemarca, în schimb de experienţă, la finele căruia am participat la simpozioanele ţinute la Copenhaga şi Arhus. În drumurile mele prin cele două ţări şi prin numeroasele localităţi şi unităţi şcolare am avut prilejul să văd şi să admir atât cele două sisteme muntoase, cât şi câmpia joasă, presărată cu morene, lacuri şi mlaştini, multe desecate, din Danemarca.

Am participat la consfătuirile din 1992 de la Paris şi Bruxelles şi la cele de la Londra şi Budapesta din 1996. În Elveţia s-a născut şi a creat „cel mai mare pedagog al lumii”, cum îl numeşte pedagogul român I. C. Petrescu pe I. H. Pestalozzi. În anii 1950, când eram la finele pregătirii mele ca învăţător, citeam cu deosebită pasiune Cum îşi învaţă Gertruda copiii, operă de căpătâi a lui Pestalozzi, aşa cum a fost Didactica Magna pentru Comenius. Tot atunci am citit Probleme de bază ale pedagogiei lui Pestalozzi (1929), scrisă de acelaşi I. C. Petrescu. Atunci nu cutezam să visez că vreodată voi avea privilegiul să trec pragul „celor mai fructuoase şcoale de experienţă”. Dar iată că Dumnezeu mi-a ajutat şi am văzut tabloul original al lui Pestalozzi, ţinându-l cu directorul acestei prestigioase şcoli, un descendent al marelui pedagog. Cu acest prilej am vizitat şi fostele şcoli experimentale conduse de Pestalozzi, în Iverdon (1804-1825), Neuhof (1768-1798), Stanz (1798-1799), Burgdorf (1799-1804).

Toate aceste locuri, din ţară sau din străinătate, au frumuseţile lor, dar cer senin, liniştit şi calm, plai împodobit cu splendoare încântătoare şi izvorâtoare de trăire sufletească profundă ca meleagul unde m-am născut n-am mai întâlnit nicăieri. Pretutindeni, pe unde am fost, gândul la satul natal m-a însoţit ca un balsam. Deseori, mă cuprinde un sentiment de nostalgie, izvorât din dorinţa de a revedea persoane şi locuri dragi ori de a retrăi momente, fapte, imagini, întâmplări din copilărie, care, păstrate în memorie, îmi umplu sufletul de o dulce şi uşor duioasă emoţie.
Sunt amintiri care, câteodată, răsar ca venite dintr-o altă lume, prin care am trecut şi eu cândva şi odată cu ele vin şi împrejurările, şi vremea, şi farmecul zilelor de atunci.
Îmi răsare imaginea localităţii copilăriei mele, Ceanu Mare, una din frumoasele comune înşirate de-a lungul drumului ocolitor ce leagă Turda, prin Câmpia Turzii şi Mociu, de Cluj. De fapt, se află în inima Câmpiei Transilvaniei, parte din Podişul Transilvaniei, cu dealuri mai joase, numită câmpie din lipsa pădurilor, cu văi largi, suprafeţe întinse ocupate cu cereale, acolo unde holdele se împletesc bogate în spic, iar lanurile de cucuruzi (porumb) gem toamna sub greutatea ştiuleţilor. În livezi, merii, perii şi prunii îşi pleacă până la pământ crengile încărcate de rod, la vremea culesului. Păşunile sunt acoperite de ierburi însoţite, ici-colo, de tufe de porumbar, măceşi şi alte asemenea, locuri unde ne rătăceam toamna, iar pârâurile Putornei şi Bolduţului erau presărate cu sălcii. Apa de izvoare de la Putorna, Ştrucut, Recea, Dicuţa şi celelalte fântâni este limpede ca oglinda şi rece ca gheaţa, iar majoritatea oamenilor sunt harnici, buni gospodari şi buni creştini.
De când am deschis ochii şi până la adolescenţă, lumea mea s-a mărginit la locul de baştină:

„La câmpul, casa mea, ograda,
Ceanu Mare, cu livada,
Sat cu harnici gospodari,
Dealuri mici cu râturi mari,
Cerul plin de rândunele
Ori cu lună şi cu stele,
Toate la un loc sunt, dară,
Străvechea-mi comună natală.
Frumoasă comună străveche,
Întinsă pe dealuri şi văi,
Cu gospodari fără pereche,
Cu harnice fete şi sprinteni flăcăi,
Asta-i spun a doua oară,
Vrăjita-mi comună natală
E câmpul, casa mea, ograda,
Ceanu Mare cu livada.”

Cred că aveam 5-6 ani când, în cămăşuţă de cânepă, mă jucam prin ogradă, mai ales cu Mitru „lelii Veronica” a „badii Toader”. Badea Toader era slăbănog, cu obrazul tras, cu ochii alb-cenuşii şi tot timpul cu clop sau şapcă pe cap. Mustăţile îi creşteau lungi şi stufoase, îngălbenite de ţigări, că fuma aşa de mult, – tutun tăiat ca tăieţeii, înfăşurat în hârtie de ziar –, încât din pămătuful mustăţilor ieşea veşnic fum. Umbla aplecat înainte şi, fiindcă nu ştia carte, ţinea ziarul „cu capul în jos”. Noi, copiii, după ce învăţasem citit-scrisul, îl întrebam în glumă:
– Ce scrie la gazetă, bade Toadere?
– Foc, ne răspundea el. Foc, fiindcă învelea duhanul cu ea şi, făcând ţigara, îi dădea foc. În rest era tăcut. Vorbea foarte puţin.
Aşadar, mă jucam cu Mitru. Ne atrăgea coloritul viu, strălucitor şi catifelat al fluturilor. Nu ştiam noi de ce colindă ei din floare în floare, dar ne încânta frumuseţea lor, ce se îmbina armonios cu splendoarea şi mireasma florilor. Urmăream câte unul până se topea departe printre legume şi flori. Îl vedeam cum îşi face vânt pe deasupra straturilor, spre lujerul vreunei flori. Se aşeza în potirul ei, îşi strângea aripile, pline de praf galben, şi rămânea înţepenit. Încercam să-l prindem, dar, nepăsător şi leneş, îşi desfăcea aripile şi zbura ca un fulg purtat de vânt. Trecea pârleazul într-o altă grădină şi scăpa, astfel, de urmărirea noastră.

Nici nu-şi pierdea bine fluturele urma, că se iveau alte gâze. Zburau şi se jucau în voie musculiţe, bondari şi gândăcei de tot soiul. Din pământ apăreau furnicile, hoinărind toată ziua, iar albinele, vizitând floare de floare, culegeau nectarul şi umpleau cuprinsul cu zumzetul lor.
Într-o dimineaţă, la al treilea cântat al cocoşilor, în drum „peste deal” spre Turda, când treceam pe lângă Pădurea Bolduţului, vrăjit de concertul păsărelelor, mi-a încolţit în minte ideea că „limba păsărească” este „păsărească” pentru noi, oamenii, dar nu pentru păsări, care cu această „limbă” se înţeleg între ele. Ştiam asta dintr-o întâmplatre, când pisica păşea „hoţeşte” spre gardul pe care s-a aşezat o vrăbiuţă, cu puişorii ei, şi care deodată a scos un ciripit scurt şi într-o clipă au zburat. Ce le spune rândunica puişorilor ei când îi învaţă să zboare?
Şi mai ştiu că păsările se înţeleg între ele de la un pui de cioară, pe care l-am scos din hornul „şcolii din sus”, când abia îi mijeau penele şi nu putea zbura.
L-am dus cu mine în Ţicudeia, unde îl ajutam pe Ticu la păşunatul vitelor. A doua zi, când scoteam apa, să umplu halăurile pentru adăparea animalelor, mi-a căzut puiul de pe colac în fântână. L-am scos ud leoarcă şi pe jumătate mort. De fapt, crezându-l mort, l-am aşezat la soare, fără nici o speranţă. După ce şi-au potolit vitele setea şi după ce s-au culcat în staniştea lor, uitându-mă la pui, mare mi-a fost mirarea când l-am văzut că mişca. Chiar dacă era un pui de cioară, tot fiinţă era, o vieţuitoare care se zbătea să scape de moarte.
S-a uscat. Îi prindeam musculiţe şi gâze şi-l hrăneam până se sătura. După câteva zile s-a înzdrăvenit şi a început să zboare. Îl aşezam pe cumpăna fântânii, mă depărtam de el, mă aşezam pe iarbă şi îl chemam: cra, cra, cra. Îşi desfăcea aripile şi vâslind prin aer venea la mine. Era jucăria vie şi prietenul meu. Din primăvară şi până la sfârşitul verii, „puiul meu” mă asculta şi mă însoţea prin toată Ţicudeia pe unde păşteam vitele. Către mijlocul verii, când cucuruzii dădeau în lapte, numai buni de fiert şi fript, a venit un stol de ciori şi după un schimb de cârâituri caracteristice lor, puiul meu s-a amestecat cu ele. Eram tare supărat. Pierdusem jucăria şi prietenul! Am început să-l strig aşa cum îl chemam de obicei. Dar puiul nu-mi răspundea, iar cârdul se îndepărta tot mai mult pe dealul Ţicudiului. Cu un ultim strop de nădejde, am făcut o ultimă încercare. Am tras aer în piept şi am strigat cât m-a ţinut gura: cra, cra, cra… Şi minune! Una din ciori s-a desprins din grup şi, spre marea mea bucurie, venea spre mine. Grupul a dispărut în văzduh, iar puiul „meu” s-a aşezat pe umăr, aşa cum făcea de obicei.
Eram fericit. Îmi recuperasem tovarăşul de joacă. Încă era ascultător.

Dar toamna se apropia. Razele soarelui nu mai erau aşa fierbinţi. Zilele se micşorau, iar nopţile se lungeau şi se răceau, frunzele rugineau. Păsările călătoare treceau peste Ţicudeia spre ţările calde. Oamenii începeau culesul cucuruzului. Puiul meu tresărea, tot mai ameninţător şi instinctiv, la cârâitul ciorilor ce zburau peste noi. Într-o zi, când negura s-a lăsat peste păşune şi a întunecat orizonturile, o grupare de ciori se rotea sus, se deşira, iar se strângea deasupra noastră şi, deodată, s-au pus câteva în frunte, pornind peste deal. După câteva ciripituri, când coada cârdului trecuse peste noi, puiul şi-a întins aripile, a decolat de pe umărul meu, vâslind voiniceşte, şi a intrat în grup. S-a mai rotit o dată deasupra fântânii, din care a scăpat de moarte, poate pentru rămas-bun. Zadarnic l-am strigat. Nu s-a mai întors. Şi dus a fost!…

Seara târziu, când m-am întors la Turda, se aşternuse întunericul peste Pădurea Bolduţului. Păsările dormeau (oare păsăreşte?) în codrul stăpânit de beznă, linişte şi pace.
Tot într-un miez de vară şi tot într-o seară târzie s-a petrecut o întâmplare neobişnuită într-una din păşunile fânăţerilor.
Fânăţerii, cenanii din cătunul Fânaţe, aveau două păşuni pentru vitele lor. Una se numea Roman, iar cealaltă Ţiglă. Vitele rămâneau şi peste noapte aici, dormind în stâni păzite de ciurdar. În seara aceea târzie, în Roman, după ce vitele s-au culcat şi au început să rumege, noi, Ticu, fratele meu şi cu mine, ne-am întins pe iarbă lângă comarnic (colibă). Era o seară limpede de vară. Sus pe bolta adâncă stelele scânteiau. În candelabrul albastru Luceafărul lumina tainic şi strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, veşnic călătoare, în necuprinsul firii. Din înalt luna îşi scobora razele jos, pe întinsul păşunii, unde sclipeau ca mugurii de aur. Numai rumegatul lin al vitelor, ca sfârâitul fusului, era singura pâlpâire a nopţii. Lumea părea adâncită într-un somn de moarte.

Deodată, din pădurea lui Borza, de pe creasta Dealului Soporului s-a ivit o roată uriaşă de flăcări care, ieşind dintre agaţi, se rostogolea, cu zgomot de lanţuri, clopote sparte şi hârburi, pe coama dealului, până deasupra casei lui Greluş. Acolo se împrăştia în pulberi strălucitoare, şi, prăbuşindu-se în vale, producea o zguduitură cutremurătoare şi un zgomot înfundat. Apoi s-a lăsat peste toată întinderea liniştea şi stăpânirea nopţii.
Fenomenul seamănă cu multe altele, produse de aşa-numitele farfurii zburătoare, care plutesc în aer şi sfârşesc prăbuşindu-se.
Câteodată, mama mă trimitea cu mâncarea la câmp sau la strungă. Cu straiţa pe umăr şi cu fedeleşul atârnând într-o mână, cu picioarele desculţe, mă porneam la drum. Îmi luam şi o botă în cealaltă mână să mă apăr de câini. Când ajungeam pe lângă „biserica ungurească”, mă opream înviorat de grădina de „rai”, împrejmuită cu un gard viu de melin înflorit care mă îmbăta cu mireasma lui. Mă mai opream o dată în Dealul Crucii, de unde satul mi se aşternea la picioare, aproape rotund şi puţin împins către moară, înconjurat de dealurile Ştrucutului, Fânaţurilor, Dosului Recii şi Clejiei.
Se vedea bine în mijlocul satului, pe un pinten de deal, biserica cu grădina din preajmă. Aici ne adunam în zilele de Paşti să dăm „cioac”, adică să ciocnim ouă roşii. Bucuroşi erau cei care veneau acasă cu năfrămuţa plină cu ouă, câştigate cu câte un ou tare ca piatra, care le spărgea pe ale celorlalţi. Se mai găseau unii care meşterea ouă cu răşină sau de lemn, dar era vai de pielea lor dacă erau prinşi.

Tot în Dealul Crucii era ultima haltă de unde îşi luau rămas bun feciorii care plecau la cătane. În dimineaţa zilei stabilite pentru plecare, când soarele era de 2-3 suliţe pe cer, porneau ceteraşii – un ceteraş, un contraş şi un gordunaş – din casă în casă, la fiecare ficior care era „de cătane”. Către amiază se încheia colindul şi toţi cei ce plecau – cu părinţi, fraţi, surori, dar mai ales cu „drăguţele” – se îndreptau spre Dealul Crucii. Ajunşi aici, se încingeau la joc, beau ginars şi horeau. Cel mai greu moment era cel al despărţirii. El era marcat de o hore tot atât de tristă ca şi bocetul:

„Eu mă duc, mândră,-n cătane,
Tu rămâi şi spală haine…”

Se petreceau ultimele momente, ultimele îmbrăţişări şi sărutări scăldate în lacrimi. Era atât de apăsător acest moment, încât şi noi, copiii, plângeam, deşi nu înţelegeam desluşit ce se petrece. Apoi se alegeau ficiorii care plecau, se grupau, mai zvâcnea câte un sărut sau câte o îmbrăţişare, şi porneau spre Turda. Cei rămaşi îi mai petreceau cu privirea, în hohote de plâns, până când nu se mai vedeau, dincolo de Pădurea Bolduţului.

Jalea era nemărginită. Aproape niciunul din cei plecaţi în anii 1940 nu s-a mai întors acasă. Au rămas, morţi sau dispăruţi, pe la Odessa ori Cotul Donului, iar nefericiţii părinţi aflau vestea sfâşietoare când îi citea popa la biserică.
Iarna, când vântul rece mişca uşor crengile golaşe ale copacilor şi cerul era acoperit cu nori negri-albăstrui, primele steluţe albe de omăt ca florile de cireş ne umpleau sufletele de bucurie. Ne îmbrăcam cu huioşe (sacouri) şi cioareci făcuţi din pănură împâslită la ştează (piuă), ne încălţam cu opinci din piele de porc, mai rar de viţel, şi ne înfăşuram picioarele cu obiele. Ne făceam sănii din două-trei lemne şi mâţe (patine), tot din lemn. Cele făcute din lemn de fag erau mai bune, dar cele care mai erau şi „tălpite” cu pleu (tablă) erau şi mai speciale. Însă cele mai bune erau „mâţele de fier”. Cu ele zburam la vale. Uneori, începeam de pe dâlma şcolii şi „tăiam” tot satul cu „mâţele” pe distanţă de vreo doi kilometri, până la Toader Bara. Adesea urcam voiniceşte un dâmb, trăgeam săniile după noi şi când ajungeam în vârf ne dădeam drumul la vale. Ne mai răsturnam, dar chiuiam de bucurie.
Spre seară, gerul se înteţea. Hornurile fumegânde ale caselor ne chemau la culcare. Liniştea se aşternea peste tot. Acasă ne uscam hainele şi ne descălţam lângă sobă.
Eram tare bucuroşi când ne lua mama la lelea Veronică, la şezătoare. Aici, femeile torceau la furcă, cântau, depănau amintiri şi spuneau glume, iar ficiorii se hârjoneau cu drăguţele lor. Lelea Veronică fierbea câte o oală de cucuruzi, îi punea în blide, presăra peste ei sare, mai rar miere, şi îi împărţea oaspeţilor. Pentru noi, copiii, boabele fierte erau o bunătate. Mai mult ascultam decât ne jucam, fiindcă în odaia aglomerată nu prea aveam loc. Ascultam sporovăiala femeilor. Auzeam că s-a însurat Nicolae a’ Strâmbului, că s-a măritat Floarea lui Cisălca, că Vasile a’ lui Curmeziş este administrator la internat, că Toader al lui Uăţăl (oţel) iar s-o bătut cu a’ Meşteruţului. Toader a’ lui Uăţăl era mare bătăuş, iscând scandal din te miri ce. Şi câte şi mai câte nu se vorbeau la şezătoare.

În mintea noastră iscoditoare se năşteau tot felul de întrebări: ce înseamnă Curmeziş, dar Strâmbu, dar Uăţăl, dar Meşteruţul şi multe alte întrebări la care eram curioşi să aflăm răspunsuri.
Tot atunci am aflat că majoritatea oamenilor din sat erau cunoscuţi după porecle şi aproape niciunul după numele de buletin. Pornind de la acest fapt, ne-am pus în gând să dăm de urma cât mai multor porecle şi să desluşim, jucându-ne, semnificaţia lor. Este clar că ele oglindesc atât trăsăturile unor oameni isteţi şi vioi, înzestraţi cu minţi agere şi pătrunzătoare, cât şi capacitatea lor de a născoci epitete care să ironizeze metehnele, patimile, cusururile, slăbiciunile şi viciile semenilor. Drept dovadă este porecla Huhurez. Aceasta stigmatizează pe aproapele nostru, pus pe ciordeală, la adăpostul întunericului, aşa cum huhurezul răpeşte la adăpostul nopţii…
În toamna anului 1944, într-o marţi, armata română a eliberat comuna Ceanu Mare, comună care a făcut parte, până la 30 august 1940, din judeţul Turda. Atunci câteva localităţi din fostul judeţ Cluj, care rămăseseră neocupate de Ungaria, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, au fost alipite la judeţul Turda şi astfel s-a născut judeţul Cluj-Turda. Comuna noastră, nefiind prinsă în teritoriul cedat Ungariei, a fost ocupată imediat după 23 august 2023 de armata ungară, care a trecut fără să se oprească prin sat şi a înaintat spre Alba Iulia, până când a fost oprită de armatele româno-sovietice.

În aceste împrejurări, majoritatea consătenilor, inclusiv fratele meu mai mare, Ilie, au luat drumul pribegiei spre Alba Iulia. Numai câţiva, mai cu seamă bătrâni, femei, copii, nu s-au refugiat. Printre cei rămaşi am fost şi eu cu părinţii mei şi sora mea mai mică. Speriaţi de frica ocupanţilor, cei rămaşi am urcat dealul din Clejie şi ne-am ascuns prin cucuruzi. Puţin după miezul zilei am văzut că pe „drumul ţării” au apărut primele formaţiuni de biciclişti şi motociclişti ale armatei maghiare, care veneau dinspre Sopor şi se îndreptau pe direcţia Boian-Bolduţ-Viişoara, pierzându-se în drumul ce şerpuieşte printre dealuri. După ele au trecut alte unităţi militare, cu mijloace de război grele. Noi am rămas pe deal până dimineaţa, iar armata ungară a curs toată noaptea spre răsărit. Apoi o săptămână întreagă au trecut, neîntrerupt, divizii operative, fără să se stabilească în sat. Iată însă că pe la mijlocul lunii septembrie au început să se aşeze şi în satul nostru trupe; la început maghiare, apoi şi germane, cu mijloace de luptă pe care le camuflau în cele mai dosnice locuri. Frontul se apropia tot mai mult. Dispozitivul de apărare ajunsese pe la Viişoara-Câmpia Turzii-Turda. Pe acest aliniament s-a menţinut cinci săptămâni, câteva zile din luna august şi toată luna septembrie. Se zvonea că la Turda se dau lupte înverşunate. Oraşul era ocupat noaptea de ruşi, care spărgeau buţile cu vin, ţuică şi vodcă, de curgeau şiroaie prin cârciumi şi magazine, iar ziua erau respinşi de nemţi.
La sfârşitul lunii septembrie s-a declanşat o ofensivă sovietică zdrobitoare, care a zguduit tot orizontul cu focul de artilerie, mai ales cu aşa-zisele „katiuşe”, care împrăştiau foc şi moarte pe fiecare metru pătrat. Tunetele şi bubuiturile cutremurau pământul până la noi, răspândind groaza în tot satul şi hotarul lui.

Toate acestea au culminat într-o luni seara, la început de octombrie. Era toamnă. Vântul sufla rece. O ploaie măruntă şi deasă începuse să cadă de câteva zile. Spre seară cerul s-a dezvelit de nori, iar luna şi stelele au apărut iarăşi pe bolta cerească. Se simţea apropierea sfârşitului. În această spaimă generală, bătrânii, femeile şi copiii, singurii care au mai rămas prin sat, se adunau în locuri sau la case mai ferite. Noi, cu mama şi cu sora mai mică, ne-am strâns la lelea Sană a’ Toderesii, unde eram mai mulţi şi am socotit că acolo e un loc mai adăpostit. Vasile a’ Sâii, care săpa tranşee de apărare pentru nemţi şi unguri, a venit năuc de spaimă, buimăcindu-ne că ruşii omoară tot ce găsesc în cale, că, strigând „Stalin!”, au făcut chisăliţă armatele germane şi ungare şi că au rupt frontul, iar nemţii şi ungurii fug ca iepurii din faţa lor. A fost o noapte de coşmar. N-am dormit nici o clipă. Pe la miezul nopţii ne-au înfricoşat trei bubuituri puternice. Au fost lansate, aşa cum aveam să aflăm dimineaţa, trei bombe. Una pe fântâna de la Putorna şi altele două pe locuri virane, fără a produce victime.
Era într-o dimineaţă de marţi, din prima sau, cel mai târziu, a doua săptămână a lunii octombrie din anul 1944. Am plecat cu mama şi cu sora mea către casă. Privind în jur, ne-a uimit dispariţia militarilor unguri şi germani, precum şi a mijloacelor de război ce îi însoţeau. Din puhoiul ostaşilor ce roiau seara acum nu mai era nici ţipenie, parcă ar fi intrat în pământ.
Pe cărare, spre casă, ne-a surprins apariţia, ca din senin, a unei grupe de 8-10 militari cu uniformă kaki, care treceau pe lângă noi în direcţia bisericii. Unul din ei s-a adresat cu „Bună dimineaţa, lele, lung îi drumul Clujului?”. N-am răspuns, de frică să nu fie o capcană a militarilor unguri, despre care ni se povestise că provocau oamenii să vorbească româneşte, apoi îi batjocoreau. Militarii respectivi, despre care am aflat că erau români, au înţeles că suntem timoraţi şi şi-au văzut de drum.
Abia acasă am înţeles că frontul a fost rupt. Grosul armatelor germane şi ungare s-au retras spre Iuriu-Mociu-Cluj, iar grupul de militari întâlnit pe cărare era avangarda armatei române.
Tot în perioada când încă nu ajunsese la noi armata română, două camioane cu prelate au oprit la poarta bisericii. Din camioane au fost scoşi mai mulţi militari, în uniforme albastre, morţi. Au fost acoperiţi cu prelate şi aşezaţi într-o groapă comună, săpată, probabil, noaptea, lângă Monumentul Eroilor. N-am ştiut cine şi de ce au fost îngropaţi acolo. De altfel, toată „înmormântarea” a fost făcută în mare taină şi grabă. Îmi amintesc destul de vag că, mai târziu, trecând pe lângă acel mormânt am observat o placă de metal gălbui inscripţionată, se pare, cu nume străine. Nu le-am numărat şi nici nu m-am căznit să le descifrez.

Pe lângă priveliştea sinistră cu oameni morţi, cu bucăţi de corpuri omeneşti împrăştiate prin noroi, cadavre în putrefacţie, munţi de muniţie, tunuri şi vehicule militare distruse, două avioane căzute, apoi alte grămezi de corpuri omeneşti putrezite aproape de intrarea în Turda, şi câte şi mai câte care ni s-au înfăţişat într-o zi când ne-am dus, cu Ion a’ lui Aurel, să cumpăr fotoghin (petrol) din Turda, cei câţiva morţi din curtea bisericii erau o picătură într-un ocean sau „o floare la ureche”.
Amintirile mele din şcoala primară încep cu o întâmplare tristă. Părinţii mei netrecând pragul şcolii şi aflându-se într-o stare materială modestă, nici n-au putut şi nici n-au avut de gând să mă dea la şcoală. Aşa încât timpul trecea şi eu mă simţeam tot mai frustrat când vedeam că toţi copiii de seama mea mergeau la şcoală, iar eu rămâneam acasă într-o singurătate deprimantă.
Într-o zi, împins de mâhnire, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la directorul şcolii, Pavel Cocoară, pe care, plângând, l-am rugat să mă primească şi pe mine la şcoală. Înduioşat, directorul m-a înscris şi mi-a dat un rând de cărţi şi de caiete gratuit. Era pe la mijlocul lunii noiembrie 1938.
Dar fiecare an, din cei şapte de şcoală, pentru mine începea la sfârşitul lui octombrie, când se „despreuna” turma, restituindu-se oile proprietarilor pentru iernat, şi se sfârşea în martie, când dădea colţul ierbii, deoarece tatăl meu, fiind păcurar, mă lua de la şcoală şi mă ducea cu el la păstoritul oilor sau vitelor.
Copiii oamenilor care aveau oi erau trimişi cu ele la păşunat, de cum se topea omătul, de la sfârşitul lui februarie şi până la începutul lui mai, când se împreuna turma. În această perioadă oile păşteau numai pe râturi: al Satului, al Morii, al Alăcuţului, al Beiului, păşunile fiind interzise, pentru creşterea ierbii. Oamenii care nu aveau copii îşi dădeau oile în grija altora. Eu le luam, de obicei, pe cele ale lelii Măriuca a’ Bătrânului. Drept simbrie pentru acest serviciu, lelea Măriuca îmi cumpăra, la Paşti, un clop de paie.
Eu şi cu Niculiţa tetii Ion Filip păşteam oile pe râtul de la Gura Beiului. Eram preţuiţi ca nişte copii cu multă dragoste de animale. Oile noastre erau sătule şi bine îngrijite. De altfel, familia lui Ion Filip era preţuită şi respectată, ca oameni de omenie, cu carte şi buni gospodari. Eram şi neamuri, şi prieteni buni cu Niculiţa şi cu Onucu, copii harnici, de seama noastră.
Spre marele meu noroc, am avut parte de dascăli inimoşi, care, pătrunşi de dragoste pentru profesiunea lor, au ştiut să înfrunte greutăţile şi să insufle copiilor râvna pentru învăţătură, pentru idealuri înalte. Aşa a fost Pavel Cocoară, soţia preotului Ivan, Ion Geambaşu, de obârşie oltean, Ioan Radu şi mai ales Ana Rognean.
Serbările şcolare de sfârşit de an erau foarte frumoase şi se ţineau la 29 iunie, când, odată cu prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, comunitatea cenană îşi omagia şcoala şi dascălii. La „şcoala din sus” se adunau părinţii pe platoul din faţa clădirii cu inscripţia „Şcoala primară, comuna Ceanu Mare, judeţul Turda” (iar în anul 1944, judeţul Cluj-Turda). Părinţii şi copiii, întreaga comunitate, eram în straie de sărbătoare, „ca la biserică”. Domnul director ţinea o cuvântare. Noi cântam în corul şcolii şi recitam o mulţime de poezii de Coşbuc, Eminescu, Alecsandri ş.a.m.d.
Prin anii 1940, când recitam „Trei Doamne şi toţi trei” şi „Rugămintea din urmă” şi altele asemenea, lumea plângea, mai ales mamele şi taţii care aveau feciorii pe front, în luptele grele de la Cotul Donului şi Odessa. Majoritatea din cei plecaţi pe front în acei ani nu s-au mai întors niciodată acasă. Noi primeam diplome şi cărţi, iar primarul, popa şi alţi fruntaşi ai comunei ne dădeau bani. Nu pot uita serbarea şcolară de sfârşit de an, la absolvirea celor şapte clase primare.
Când am terminat de recitat, distinsa mea învăţătoare, Ana Rognean, m-a chemat la ea şi mi-a spus la ureche: „Nu fi trist, ştiu că eşti sărac, dar te ajut eu să mergi la şcoala normală”. M-a sărutat pe frunte şi lacrima ei s-a împletit cu a mea. Şi m-a ajutat, iar eu i-am urmat sfatul. Singura răscumpărare pe care i-am putut-o face au fost diplomele de premiant de la Şcoala Normală de Învăţători „Andrei Şaguna” din Abrud.

În acelaşi an, soţul învăţătoarei mele, subnotarul Rognean, mi-a eliberat un certificat de pauperitate şi, fiindcă primarul, Mihăilă Cuc, nu era în primărie, deoarece avea batoza în ogradă, îmblătindu-şi grâul, m-a trimis cu actul să-l semneze primarul acasă. Ajuns la primar, în ogradă, sfios, i-am înmânat certificatul, rugându-l, reverenţios, să mi-l semneze. Era lângă tractor, înconjurat de mai mulţi oameni, inclusiv de două nepoate, care erau colege de şcoală cu mine. Mi-a luat certificatul, l-a aşezat pe roata tractorului şi l-a semnat. Mi l-a dat înapoi şi a spus celor din jurul lui: „Iată un copil sărac care învaţă bine. Bravo, copile! Succes la şcoală!”. Nu găsesc acum cuvinte să exprim ce am simţit atunci. Mă credeam în stare să mut munţii din loc, numai să-i dovedesc primarului că-i respect aprecierea şi că nu voi precupeţi nici un efort pentru a fi demn de ea.
Un alt chip pentru care inima mi-a bătut mai tare şi de care îmi amintesc înduioşat cu dragoste şi recunoştinţă este Nicolae a’ Remuţoaei. Îl am în imagine ca un om înţelept, harnic, vioi şi drept. Când venea la Abrud să-şi vadă fiul, pe Remus, colegul meu, văzând că la mine nu vine nimeni, mă cuprindea şi mă încuraja cu vorbe bune şi căldură sufletească. Desfăcea merindea adusă şi o împărţea frăţeşte. Participa la serbările şcolare de la Abrud şi se bucura deopotrivă de succesele fiului său ca şi de cele ale mele. Ştiu asta din felul cum povestea consătenilor despre mine, ca şi despre fiul său.

Dragi chipuri ale copilăriei mele din mirificul Ceanu Mare, mare durere m-a cuprins când am auzit că unii, odios, aţi fost împuşcaţi pe dealuri, de bestii dezlănţuite, v-aţi dus pentru totdeauna şi eu n-am putut să vă conduc pe drumul fără întoarcere! Fie-vă ţărâna uşoară şi Dumnezeu să vă aibă în grijă!
Aşadar, atâta lăsăm şi noi pe lume: câte o fărâmă din sufletul nostru în amintirea acelora care ne-au iubit şi pe care i-am iubit.
Prin urmare, închei parafrazând versurile lui Virgil Carianopol:

„Acum la capăt drept de viaţă,
Oprit o clipă din urcuş,
În drum spre altă dimineaţă,
Fac praznic pentru anii duşi.

Zicând:
Cenani! Cu părul alb cum este varul,
Cu amintiri ce nu mai dor
La 710 ani, ridic până la cer paharul,
În cinstea noastră a tuturor.

Acesta-s cel ce-mi iubesc sorgintea mea natală,
Nucu Morar din păcurari ţărani,
Şi vă urez acum fără plesnită fală,
Să trăiţi, la praznic, şi
La mulţi ani, cenani!”