Solidaritatea motocicliștilor pentru o cauză (in)umană

Solidaritate este un lucru minunat atunci când e făcută pentru cauze umane. Atunci însă când scopul solidarității este un interes egoist și inuman, solidaritatea este dezgustătoare cel puțin. Este și cazul motocicliștilor care au sărit ca arși la accidentul mortal provocat de colegul lor. În situația concretă motociclistul este acuzat de omor din culpă, în termeni comuni este un criminal. Cum adică să te solidarizezi cu un criminal și să cauți să-i găsești scuze. E posibil acest lucru numai dacă te regăsești și tu în situația celui pe care îl aperi, adică dacă și tu ai fi făcut exact același lucru, dacă și tu ești un potențial criminal.

Motocicliștii sunt o categorie aparte în societatea noastră, s-au organizat în grupuri, găști, bande, asociații, cluburi. Ceea ce îi unește este pasiunea pentru mersul motorizat pe două roți, pasiunea pentru adrenalină, riscul, viața trăită la limită. În restul timpului sunt oameni normali, au joburi, familii, copii. Odată intrați în grupul de motocicliști se schimbă, capătă gustul pericolului și al aventurii, devin alți oameni. Probabil e o terapie pentru că toate aceste sentimente sunt în ei dar într-o formă neexprimată. Se mai ocupă și cu activități umanitare, din dorința de a mai îmblânzi percepția oamenilor și probabil imaginea lor despre ei însăși. Dar faptul că ajuți oameni nu-ți dă dreptul să omorî oameni. Pe rețelele de socializare s-a dezlănțuit o întreagă operațiune de susținere a motociclistului criminal disculpându-l cu cele mai stupide argumente. Era un om bun, calm, calculat, ajuta oameni. Păi nu s-a văzut deloc lucrul acesta în trafic, din contră, un om impulsiv, periculos, agresiv. Ca să nu mai spunem că mai avea un dosar pe rol pentru o faptă similară, o ucidere din culpă a unui biciclist. Făcea parte dintr-un club unde era instructor de conducere defensivă, dacă așa arată cei care conduc defensiv mă întreb cum arată cei care conduc ofensiv. Cei care au vrut, probabil, să-l ajute, nu i-au făcut decât mai mult rău, oamenii s-au simțit oripilați de postările lor de sprijin și disculpare, au atras și mai mult atenția asupra acestui subiect și în general asupra acestui grup. Am văzut de mute ori în trafic tineri motocicliști certându-i pe șoferi că nu le lasă loc să se strecoare să ajungă primii la semafor, se pare că în organizațiile lor învață din plin tupeul.

Am încercat și eu să merg cu bicicleta prin București, este practic un chin. În trafic, pe trotuar, prin parcuri, mersul cu bicicleta e o cursă cu obstacole plină de neprevăzut cu nervii întinși la maxim. Nu am simțit nici cea mai mică plăcere fiind în permanență concentrat să nu lovesc pe cineva sau să nu mă lovească cineva. Așa că am renunțat dar asta nu înseamnă că nu-i susțin pe cei care promovează mersul pe bicicletă, sper să reușească. În ultima perioadă în oraș a apărut o invazie de trotinete și trotinetiști. Riscul mi se pare și mai mare, lipsa de protecție, echilibristică pe două roți, condițiile de trafic, nimic din toate acestea nu-mi inspiră securitate. Ca șofer întâlnirea pe stradă cu trotinetiștii e un stres, trebuie să fiu de trei ori mai atent, mi se par extrem de fragili și vulnerabili pe plăcuța lor electrică, îi evit, îi ocolesc, îi las să între în față numai să scap de ei. Când sunt în spatele mașinii apar pe stânga, apoi pe dreapta, dispar pe cealaltă bandă și îmi apar în față. Nu știu dacă cunosc regulile de circulație, nu știu dacă nu intră într-o groapă și cad în față mașinii, poate îi bate soarele-n cap și leșină de pe trotinetă.  

Din acest punct de vedere eu recunosc, sunt adeptul deplasării în oraș cu metroul sau cu STB-ul, chiar dacă uneori e mai aglomerat, dar măcar scap de nervii și înjurăturile din trafic. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.