Cu bățul prin gard

Dumnezeu nu ne vrea umili, suferinzi, triști, supărați, crispați, vinovați. Nu vrea să ne tărâm în fața lui ca niște râme mărturisind păcate pe care nu le-am săvârșit niciodată. Dumnezeu ne-a făcut liberi, oamenii ne-au luat libertatea. Și mai ales Dumnezeu nu vrea să ucidem, să urâm, să terorizam, în numele lui. Ne rugăm zi și noapte să obținem tot felul de lucruri pe care nu le merităm. Ne imaginăm că Dumnezeu e un fel de om, stăpân, boier, care se milostivește de noi și ne mai aruncă câte o ciosvârtă.

Se spune că odată cu vârstă oamenii devin mai înțelepți, nu e adevărat, devin mai răi și mai proști. Constată că toate așteptările, toate visele, toate planurile s-au năruit iar ei nu au ajuns decât niște boșorogi fără scăpare. De fiecare dată când au fost înfrânți de viață, și asta e normal să se întâmple, ei au acumulat răutatea răzbunării, veninul eșecului. Câți dintre oamenii pe care îi știți s-au realizat cu adevărat, unii sunt săraci, alții nu se înțeleg în familie, sunt bolnavi, și mai ales, cei mai mulți, se chinuie să-și ascundă neputințele. Cum poți să fi înțelept când tu fizic ești o ruină, nu poți să te miști cum trebuie, nu mai poți mânca ce vrei, femeile îți sunt indiferente(versus bărbații- ca să nu discriminăm pe linie de gen). Bătrânii spun că au văzut multe. Bun, și ce e cu asta? Au fost alte vremuri, alte probleme, alte soluții. Ne amenință că vom ajunge ca ei, asta e sigur, nu poate nimeni împiedica lucrul acesta. Moartea e singura certitudine din viață, e deja arhicunoscut. Unii trăiesc mult și din cauza asta se consideră îndreptățiți să dea sfaturi, adevărați patriarhi, guru, sfinți în viață. Nu există viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe. Pentru cei mai mulți dintre oameni viață e un chin, o sclavie, o Golgotă, moartea e o ieșire elegant din scenă.

Iubirea e o fericire, aiurea, cine nu a iubit nu știe, iubirea e o suferință. Plină de îndoieli, de așteptări, de întrebări chinuitoare, dezamăgiri, e dulceața pumnalului înfipt de viață pe la spate. O fata morgana, o sirenă, când ai crezut că e a dispărut.

Suntem născuți liberi, liberi să facem orice însă noi alegem lanțurile. Câți dintre oameni se ocupă de partea lor creativă? Câți au curajul să gândească cu mintea lor? Câți au curajul să spună ce gândesc cu voce tare în piața publică? Foarte puțini, atât de puțini încât societatea îi numește nebuni. Cine mai pictează, mai scrie, mai cântă la maturitate, cine mai visează, mai năzuiește, mai speră, așa cum o făceam când eram copii? Nimeni. Preocupările sunt primare, de tuburi digestive. Spiritual este o noapte deasă în care, uneori mai apare o lumina, o șoaptă, un cântec susurat. Ce fac oamenii? Se pun cu furcile și topoarele pe cel care a îndrăznit să fie altfel. Să fie liniște, dar nu liniște de mormânt, cred că în mormânt e o liniște mult mai înțeleaptă, o liniște de prostie profundă. Să nu se audă decât râgâitul porcilor și bășinile răscoapte ale viperelor bătrâne.

A gândi e un lux, un lux al oamenilor deosebiți, oamenii superiori am putea spune sau, al nebunilor. Dacă spui ceva, dacă imaginezi ceva, dacă schimbi, inventezi, creezi devii dintr-o dată un ciudat. În primul rând ești invidiat, uneori luat de model dar în mod iremediabil condamnat la ura comună și în final la moarte, mai ales moarte socială. Însă până la urmă viața e scurtă, e atât de scurtă că până o înveți, trece, și e păcat să nu încerci să înțelegi, e păcat să nu fi o cutie de rezonanță a unei viori la care cântă universul.

Oamenii nu știu să admire, să aprecieze, să cadă pe gânduri, să înțeleagă să-și pună întrebări. Cea mai aproape de ei e ura. Dacă nu înțeleg trebuie să distrugă. Din cauza asta lumea e condusă de mediocrii și uneori de psihopați. Din mocirla umană nu pot ieși la suprafață decât șerpi, șopârle sau monștrii.

Ne mințim zilnic ca să putem îndura adevărul crud, suntem niște primate, carnivore, leneșe, meschine,egoiste aflate în trecere pe’aici.