Poezie

Singurătatea călătorului

În mlaștina veninoasă mișună lighioane vâscoase

Suntem prinși cu toții într-un cerc neîntrerupt de neputințe

Doar ochii plânși mai văd raze de lumină în zări cețoase

E o liniște cruntă și neagră care apasă zdrobitor

Prin toate celule noastre umblă monștrii isterici

Văd o ușa, mică, strâmtă, uitată deschisă spre fugă

Și fug, având pe urmele mele toate scheletele alor mei

Nu mă uit în spate, fug până mă prăbușesc epuizat

Pe drumuri pe care le-am tăiat demult în minte

Și e atâta muzică celestă în roua unei noi dimineți

E duminică

Un capricorn cocoțat pe culmile dorințelor

De sus totul se vede atât de mic și strâmb

Beau ambrozie căci sunt un învingător olimpian

Departe e mlaștina, departe e ușa, departe e fuga

Toate s-au strâns într-un singur punct pe vârful muntelui

Și simt adânc în mine

Singurătatea călătorului

Susține blogul cu un share:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.