Singurătatea călătorului

În mlaștina veninoasă mișună lighioane vâscoase

Suntem prinși cu toții într-un cerc neîntrerupt de neputințe

Doar ochii plânși mai văd raze de lumină în zări cețoase

E o liniște cruntă și neagră care apasă zdrobitor

Prin toate celule noastre umblă monștrii isterici

Văd o ușa, mică, strâmtă, uitată deschisă spre fugă

Și fug, având pe urmele mele toate scheletele alor mei

Nu mă uit în spate, fug până mă prăbușesc epuizat

Pe drumuri pe care le-am tăiat demult în minte

Și e atâta muzică celestă în roua unei noi dimineți

E duminică

Un capricorn cocoțat pe culmile dorințelor

De sus totul se vede atât de mic și strâmb

Beau ambrozie căci sunt un învingător olimpian

Departe e mlaștina, departe e ușa, departe e fuga

Toate s-au strâns într-un singur punct pe vârful muntelui

Și simt adânc în mine

Singurătatea călătorului