Cronica unei întâmplări cu final fericit

Perioada de izolare ne-a afectat relațiile sociale, e deja un truism. Am intrat în izolare din 17 martie deci zilele astea îmi fac termenul de carantină, 40 de zile. În afara câtorva drumuri scurte în orășelul nostru făcute la 3-4 zile pentru mici cumpărături nu am mai ieșit din casă. Mama locuiește în București și am încercat să vorbim cu ea cât mai des. E singură și toate restricțiile astea i-au afectat libertatea de mișcare. Ca orice pensionar din Drumul Taberei era obișnuită să-și facă un program care include drumuri la doctor, la piață, în parc. Am făcut fiecare sărbătorile de Paști în propriile case. Ne-am urat sărbători fericite, ne-am informat cu privire la micile pregătiri făcute și ne-am restrâns așteptările.

Pentru că totuși mama are câteva afecțiuni cronice s-a programat la cabinetul medical din cartier. Nu e mai puțin adevărat că isteria și frica propagată prin televiziune ne fac pe toți să devenim paranoici, chiar ipohondri. Și din punctul ăsta începe mica poveste.

Mama s-a programat la un cabinet medical aflat la câteva stații de autobus unde a și căpătat o rețeta. La intoarcere a trecut prin piața Drumul Taberei să-și cumpere rețeta de la farmacie dar a făcut și alte mici târguieli. Odată ajunsă acasă, la bloc, a constatat îngrozită că îi lipsește portofelul. L-a căutat minute în șir dar zadarnic. În cele din urmă m-a sunat să-mi spună. După atâtea zile de izolare, după bombardamentul cu informații alarmiste, imposibilitatea de a reveni la o viață normală, toate astea au făcut, ca o întâmplare relativ banală, pierderea portofelului, să devină pentru mama o catastrofă. Avea în el 300 de lei, buletinul(cartea de identitate) și cardul de sănătate, ultimul act fiind extrem de important. M-am gândit să o liniștesc din agitația ei crescândă, i-am spus că suma de bani nu e o pierdere atât de mare iar actele, poate se îndură cineva să le ducă la Poliție. În cel mai rău caz o să le refacă. Oricât încercăm eu să o liniștesc ea se înverșuna și mai mult, întâmplarea asta căpătase niște proporții de viață și de moarte. I-am spus că o să scriu pe un grup de cartier, am mai văzut cazuri asemănătoare puse acolo, o să cer ajutorul celor care poate au găsit actele, o să sun la Poliție, găsim noi o soluție. Mama , nu și nu, vedea în toată întâmplarea asta un semn al sfârșitului, era cumva picătura care umpluse paharul. Pur și simplu se săturase de întâmplări negative, nu vroia să mai continue. Nici nu sunt un psiholog să pot să-mi dau seama de unde să apuc situația, pe de altă parte natura relației de mama-fiu nu mă face convingător, așa că a fost dificil să gestionez mica întâmplare care în ochii lui mama devenise o tragedie. Sub promisiunea mea că voi rezolva cumva situația pentru că există soluții s-a mai liniștit.  Am închis telefon cumva mulțumit, urmă să mai aștept până seara să postez întâmplarea pe grupul de cartier. La vreo câteva ora mă sună iarăși mama, mă întreabă dacă am făcut ceva, ii spun că aștept totuși până ajung oamenii care au găsit actele pe la casele lor, la care ea îmi spune că nu mai e nevoie, a venit un tânăr care i-a adus portmoneul intact. Am rămas evident uimit însă ea era vădit emoționată. Nici eu și nici ea nu credeam într-o asemenea finalizare fericită. Încheiem încă odată conversația de data asta optimiști.

Mă sună încă odată, de dată asta aproape plângând. Își reproșa că nu i-a dat nimic băiatului care i-a adus portmoneul, că s-a pierdut în momentul în care l-a văzut la ușă, nici măcar nu știe cum îl cheamă sau cine este. Mă roagă să scriu rândurile de față să-i mulțumesc.

Așadar iată că m-am apucat să vă povestesc întâmplarea cu scopul de a mulțumi tânărului care i-a adus mamei portmoneul pierdut, oricine și de oriunde ar fi el. Omule, o bătrână de 82 de ani îți mulțumește. Poți fi oricine, poți fi chiar tu, cel care citești articolul ăsta.