Când a plecat tata

Mi-am promis ca un legământ

Să construiesc cel mai frumos poem

Pentru

Tatăl meu

Când a plecat eu eram un copil de 38 de ani

Dus bine pe la femei și înmugurit

Cu ceva timp înainte îmi vorbise adânc

Grav și neobișnuit despre explicații și sensuri

Adevăr tăios ascuțit gata să-ți taie beregata conștiinței

O discuție lungă ca o mușcătură de trandafiri îndoliați

Apoi a venit ziua, fatală, nepregătit, revoltat

Nimeni nu mi-a spus nimic într-o conspirație mizerabilă

Aveam să îmbătrânesc într-o zi cât tata

M-au împins să-i iau locul într-un lung șir de tați

Care începe odată cu Tatăl ceresc

Am vegheat mut o noapte neagră cu el în capela friguroasă

Să mai învăț ceva, să înțeleg, mi s-a făcut rău

Nu înțeleg nici azi cum a fost posibil așa ceva

Cum a putut cineva care cunoștea toate tainele lumii

Un portavion navigând îndrăzneț printre bărcuțe invizibile

Să plece așa, fără regrete, liniștit, un zbor de cocor

Lăsându-mă în urmă buimac într-o răscruce de vânturi

Cu o viață de trăit fără busolă și aplauze