Călătoria cu microbuzul în România de azi, navetiști de rit nou

articol publicat pe Republica si Jurnalul Bucurestiului

Pentru mulți cetățeni din localitățile limitrofe Bucureștiului călătoria cu microbuzul spre și dinspre Capitală devine inevitabilă. Liniile de transport publice, funcționează prost, sporadic iar uneori sunt suspendate pur și simplu în urma unor conflicte între primării.

Eu călătoresc de la Măgurele însă pot să bănuiesc că tratamentul ăsta pentru navetiștii de rit nou e aplicat tuturor celor din jurul capitalei. Principiul de bază e să aștepți pe marginea drumului. poți să fi chiar și în curte dacă stai la stradă, și cu un gest energic eventual acompaniat de un strigăt ferm iți manifești dorința de a te urca în mijlocul de transport. Șoferul oprește, oriunde, chiar și pe pod, în intersecție, pe câmp, nu contează, clientul nostru stăpânul nostru. Înăuntru aglomerație ca la ajutoare imediat în 90. Microbuzele sunt diferite, unele au scaune aliniate cu fața spre șofer, altele au scaunele ca-n metrou, unele au două uși, una în față și alta în spate, altele au doar o ușă, nu e nici o regulă. Nici măcar la culoare nu sunt la fel, albe, mov, galbene, după pofta inimii. Un singur lucru însă îl au în comun aceste microbuze, toate sunt născute pe vremea lui Gheorghiu Dej și sunt gata să-și dea obștescul sfârșit în serviciu. Locuri libere înauntru nu sunt, înghesuială da. Șoferul, băiat din popor, iți ia banii sârguincios și te îndeamnă să te duci pe culoar cât mai în spate. Nu e loc, stăm lipiți unii de alții. Călătoria asta costă 2 lei cinci zeci, ca să meargă și bogatul și săracul cum ar spune un mucalit care vinde mici în Obor. Bilet nu primesc, nici nu îndrăznesc să cer, aici toți se cunosc și practic eu i-am invadat. Oamenii merg parcă de o viață cu autovehiculul ăsta, nu protestează, nu comentează, nu speră. Babe știrbe care își duc legumele la piață în Rahova, meseriași cu uneltele înghesuite într-o plasa de rafie, văzători, pensionari, o mamaie cu nepoți, pescari amatori, studenți, tot felul de lume. Mirosuri de o intensitate criminală, transpirație de la subțioară cu picioare nespălate și usturoi de la baba care merge sa vândă ceapă la tarabă. Afară e o căldură ca pe vremea lu Caragiale, 36 de grade fără discuție, înauntru curg apele de pe noi ca în saună. Geamurile sunt blocate, chepengul din tavan se deschide cu greu, o bătrână nesuferită strigă să nu deschidem că o ia curentul. Se pornește o discuție colectivă, microbuzul merge foarte încet, șoferul mai vânează călători de pe marginea drumului, până la urmă ajungem într-o stație. Coboară oamenii ca dintr-o cușcă de tortură, urcă niște nefericiți care nu știu cei așteaptă. Pe bordul șoferului nu mă e nici un buton funcțional, dealtfel mai există doar găurile unde trebuiau să existe butoane, ușa e legată cu un cablu să nu zboare, șoferul e impasibil, vorbește la telefon cu un coleg și își bârfește șefu. O balabustă cât China care abia se îndeasă pe culoarul dintre scaune mă înghesuie cu bagajele încât mă lipește de geamul din spatele vehicolului până la senzația că voi fi proiectat afară. Măcar să nu-mi pierd ochelarii Minunat.

Într-o după amiază când m-am întors de la Ghencea spre Măgurele șoferul microbuzului a oprit mașina pe Antiaeriană colț cu Șoseaua Alexandrei și s-a făcut nevăzut într-un magazin de haine second-hand. A zăbovit acolo preț de câteva minute bune, timp în care a probat niște cămăși, a întrebat cât costă și a plecat din magazin revenind în mașină supărat. Ne-am reluat drumul de parcă nimic nu s-a întâmplat. Altă dată, un alt șofer a oprit în fața unui notar și a intrat înauntru să-și rezolve ceva, apoi ne-a explicat că nu are timp să meargă în afara serviciului. Nimeni nu a comentat.

Dealtfel călătorii se cunosc între ei, șoferul îi știe, vorbesc despre cine a mai murit, cine s-a mai căsătorit, cine s-a mai îmbătat. Într-o seară o femeie simplă care se întorcea în Măgurele ne-a spus: a mai trecut o zi, uite așa se duce viața noastră, uite așa îmbătrânim și murim. Călătorind cu microbuzul, mă gândesc eu. Apoi a început o discuție lungă și colorată cu șoferul vorbareț până am ajuns la destinație.

Uneori, în mod spectaculos, urcă în microbuzele astea călători ce vorbesc în engleză între ei, fizicieni probabil de la Institut, mă întreb oare ei ce spun de condițiile astea de călătorie, mai rău că pe vremea ailaltă.

Odată mi-am amintit că în Dubai mi-a arătat un prieten un autobuz care nu avea aer condiționat, obligatoriu în Emiratele Arabe, doar un ventilator. Mi-a spus că autobuzul ăla se umple de oameni la o temperatură de peste 40 de grade însă e numai pentru indieni. În Emirate indienii sunt cea mai ieftină forță de muncă dar și cei mai numeroși.