Amintiri cu români emigrați

foto www.zf.ro

Cu mai mulți ani în urmă în cadrul multinaționalei la care lucrăm s-a luat decizia de a se mai angaja un român la sediul regional din Elveția pentru a putea gestiona mai bine activitatea din România. În cadrul organigramei în prima fază a apărut în cadrul unui serviciu tehnic coordonat de la centru. În curând aveam să-l cunosc inevitabil pentru că motivul angajării lui fusese cunoașterea limbii române. Eram apropiați de vârstă și am discutat cât se poate de deschis. Emigrase din România imediat după 89, a făcut tot felul de munci, șofer de TIR, tâmplar, muncitor într-o fabrică de ceasuri. Asta era prima lui poziție la un birou. Nu apucase să facă o facultate în țară pentru că emigrase la 19 ani. Era un tip inteligent care prindea repede și ca urmare stăpânea bine engleza, franceza și germana. Devenise între timp cetățean elvețian. Primul lucru care m-a frapat a fost că atunci când se referea la români și la România spunea :’’voi’’ și ‘’la voi’’ iar despre elvețieni spunea ‘’noi’’. Rupsese orice legătură cu țara încă de la plecare cu toate că încă mai avea părinții în București. Avea numai prieteni elvețieni. În casă la el se vorbea germană iar fetele vorbeau franceză la grădiniță cu toate că era căsătorit cu o româncă. Făcuse toate eforturile să se rupă definitiv de țara de origine. Printr-o întâmplare, faptul că provenea din România a constituit un avantaj în a ocupă postul din structura regională. Pe el însă îl deranja să vorbească iarăși românește, era evident. Evita pe cât posibil să se ocupe de treburile din România și se oferea voluntar pentru orice altă țară. Dar cea mai grea lovitură a primit-o în momentul în care s-a refăcut organigrama iar el împreună cu o colegă elvețiancă au fost alocați biroului din București, adică mie. A protestat, a refuzat, a invocat motive, însă în final a trebuit să accepte. Conduceam o mică echipă multinațională. Eram de mai mulți ani în firmă și din cauza asta cunoșteam mentalitatea față de români, o discriminare brutală. Eu nu m-am bucurat pentru că era o misiune extrem de dificilă. Am încercat să mă apropii de el, să-i dau importantă, să-l fac să se simtă bine, să-i prezint avantajele. Am schimbat foia, am devenit mai rigid, mai regulamentar, inflexibil. Nimic nu a dat roade.  Tot timpul am simțit o aversiune din partea lui provenită dintr-o frustrare, el făcuse sacrificii imense să ajungă în occident și iată cum, datorită unei conjuncturi, a ajuns să lucreze iarăși pentru România cu un șef român. Probabil că pentru el era un coșmar. Nu mai puțin pentru mine. M-am trezit dintr-o dată cu o grămadă de reclamații, intrigi, decizii luate peste capul meu, bisericuțe. Din păcate pentru el afacerile firmei în România mergeau foarte bine, cifrele erau de partea mea iar asta contează cel mai mult într-o structura de business. Pot să spun acum că a fost cel mai dificil subaltern pe care l-am avut vreodată. Relația asta tensionată a luat sfârșit după aproape doi ani de zile, moment în care s-a hotărât desfințarea sucursalei din Elveția datorită reorganizării societății.

Tot în urmă cu vreo patru ani, atunci când în SUA  erau la modă discuțiile despre emigranți, am rămas surprins să văd la televizor o femeia de culoare foarte revoltată împotriva celor care vor să vină în țara ei.

Cele mai rasiste ironii pe care le-am primit în cadrul firmei au venit de la un francez de origine magrebiană , un cetățean de culoare, lucru care m-a lăsat fără cuvinte.

Rasismul, naționalismul, misoginismul, și în general orice formă de discriminare sunt ideologii pe care se cațără caracterele slabe, mediocre, viclene, în dorința de a parveni mai ușor prin eliminarea potențialei concurențe. Chemarea la lupta împotriva unor minorități, sub orice motivație, este jalnică și patetică.