Jurnal de campanie

25 martie 2020

Cred că sunt deja două săptămâni de când stau în casă, aproape am pierdut șirul zilelor, nu mai știu dacă e miercuri, joi sau duminică. Cu excepția câtorva ieșiri scurte la cumpărături m-am izolat.

Azi dimineață am fost să-mi iau țigări de la magazinul din apropiere. Devine enervant cât de nesimțiți sunt oamenii chiar și în situațiile în care ar trebui să fie mai vigilenți. În continuare muncitori rupți de lene fac coadă la aparatele stupide de livrat băutura aia dubioasă pe care o numesc abuziv cafea. Bătrânii sunt cei mai încăpățânați. O bătrână între două lumi s-a găsit tocmai azi să iasă să-și cumpere o pungă de snacksuri, un pachet de biscuiți, pufuleți, asta după ce a stat să se gândească și să se răzgândească zeci de minute. Și tot nu a cerut tot ce-i trebuia, și-a mai adus aminte că vrea și cinci felii de salam. E evident că oamenilor la bătrânețe nu le mai pasă de nimic, dacă pot enerva pe toată lumea o fac cu satisfacție, nu le pasă cum arată, nu le pasă ce vorbe scot pe gură. Mi-e frică să nu ajung și eu că ei. Oare ce-o fi în mintea unui bătrân zilele astea ?

Mi-am luat un cartuș de țigări să scutesc mai multe drumuri, din păcate m-am enervat pentru că n-am găsit țigările pe care le fumez și a trebuit să le înlocuiesc. De cele mai multe ori tușesc când schimb țigările. Ar fi trebuit să mă las de fumat însă nu acum e cel mai bun moment. Știu că sunt în grupul de risc. Ați observat o chestie interesantă ? Toți oamenii vorbesc despre ce o să facă după pandemie. Toți oamenii vorbesc de moartea altora. Niciunul nu vorbește de moartea lui, de posibilitatea ca el să fie cel care se duce, cel care îngroașă numărul din statistici. Pentru că oamenii nu-și fac planuri  să moară, nu, ei își fac planuri, pe ani, pe decenii, să trăiască. E uite, măcar asta de am învăța din toată tărășenia și tot ar fi ceva.

Sunt 13 morți din cauza coronavirusului declarați oficial. Cifra asta aparent diabolică pe mine m-a favorizat. Cel mai rău îmi pare că a murit Paul Goma, el nu e in statistica națională. Bineînțeles, era bătrân, nu ar fi ca și cum ar avea viață înainte. Mă gândisem în ultima vreme să-i trimit o scrisoare în care să-l informez că vreau să ader la Mișcarea Goma. Nu există libertate, ceea ce ni se vinde e o aparență de libertate. Realitatea este cea pe care a spus-o și Herta Muller, țara asta e în continuare condusă de comuniști și securiști. Oameni aroganți, rudimentari, parveniți, fără nicio viziune. Iar poporul nu e cu nimic mai presus față de cei care îi cârmuiesc. Oricare dintre cei năpăstuiți dacă mâine ar avea șansa să fie el conducător ar fi la fel de tălhar și corupt ca cei pe care astăzi îi înjură. Defapt îi înjură pentru că îi invidiază.

Mi-au refuzat la publicare câteva articole pe motiv că sunt prea sumbre. Le-am publicat aici, pe blog, și toate analizele mele se dovedesc corecte. Suntem praf și pulbere. Presa toată e aservită și noi vorbim de libertatea de exprimare. Câtă ipocrizie.

Au scos armata pe străzi, au scos TAB-urile să ne sperie. La asta ne folosește nouă armata ? Să ne sperie ? Păi atunci cum rămâne cu lozinca aia că armata ne apară ? Nu ne apară nimeni, știm asta toți.

Mă gândesc la cei bolnavi, cred că sunt tratați ca niște leproși. La câți impostori avem cred că nici cadrele medicale nu se apropie de ei. Și-ar da demisia și ar fugi toți. Sigur, există și medici dedicați, niciodată nu pot fi toți oamenii la fel. Însă nu-l pot uita pe medicul sindicalist care cerea mărire de salariu să vină la serviciu că are familie și îi e frică. Pe lângă faptul că era de o aroganță insuportabilă mai era și lipsit de logică. Păi dacă îi mărește salariul de o mie de ori la ce îi folosesc banii în mormânt. Prost ca noaptea doctorul ăsta ORL-ist.

Mai vorbim,