Delatiunea la romani

M-am gândit la subiectul asta acum câteva zile când am recitit știri despre cazul inginerului Ursu, disident din epoca de aur ucis în beciurile securității de colegii lui de celula. Inginerul Ursu conducea un colectiv de proiectanți în cadrul unui institut de cercetări. O desenatoare din cadrul acestui grup a cautat în lucrurile lui și a găsit un jurnal al inginerului în care acesta își exprima opinii dușmănoase la adresa regimului. A făcut un denunț, mai întâi la nivelul directorului, după care s-a declanșat toată mizeria ticăloasa a aparatului represiv asupra inginerului Ursu sfârșind prin asasinarea acestuia într-un mod absolut bestial. Colegii si directorul institutului s-au poziționat imediat în tabăra celor care acuzau comportamentul inginerului , am putea bănui ca din motive de autoprotectie. Ceilalți implicați se vor apară ca si-au făcut datoria. Totuși dintre toate aceste figuri triste și sinistre care își cauta motivații pentru gesturile și faptele lor rămâne desenatoarea care a acționat voluntar și fără sa fie împinsa de nimeni. Ce a împinso pe acesta femeie sa facă acest denunț și mai ales cum mai poate ea trai ea cu ea în condițiile în care un om a fost omorât pornind chiar de la denunțul ei. Ce valori morale o stăpânesc pe o asemenea persoana? Chiar dacă era informatoare a Securitatii, lucru care oricum este de condamnat, aceasta femeie a făcut un denunț împotriva unui om care nu a deranjato cu nimic, un om care nu i-a făcut absolut nimic, nu i-a produs nici un prejudiciu. Opiniile inginerului Ursu nu avea nimic personal cu ea și reprezentau strict acțiunea lui personala în intimitatea unui jurnal. Inginerul Ursu nu era numai un inginer șef de colectiv, el avea preocupări chiar mai înalte, publicase un volum de poezii, colabora cu personalități ale lumii literare. Asta e una din cele mai mari drame ale societății romanești, pigmeii veniți direct din pădure care sar la gatul oamenilor pe care nu-i înțeleg cu mintea lor putina. Din punctul meu de vedere prima pe lista condamnaților pentru uciderea inginerului Ursu trebuie sa fie denunțătoarea lui. Sa fie anchetata în aceleași condiții în care a fost și inginerul Ursu.

In societatea noastră delațiunea este privita în cel mai bun caz cu îngăduința. Din cauza fricii oamenii nu reacționează, nu vor sa ajungă și ei denunțați. La atât se rezuma acțiunea societății împotriva acestor oameni. Mai trebui sa vedem un alt aspect al psihologiei denunțătorului. El nu denunța pe cineva care ia făcut un rău sau ia adus un prejudiciu, el face acesta acțiune din spirit civic. Defapt o face din micimii, a invidiei, a răutății și veninului pe care îl are în suflet. Se bucura atunci când face un rău celui de lângă el sperând în felul acesta ca el se ridica pe sufletul chinuit al celui prins în efectele delațiunii lui. Caracterul celui care denunță este plin de frustrări și complexe de inferioritate, un om mic învins și ratat care nu se poate lupta cu viata in mod onest, un om care își dorește ridicare peste cadavrele celor din jur.

Oamenii ăștia nu au dispărut imediat după Revoluție, oamenii ăștia s-au adaptat la noua realitate. Am fost la o secție de Politie pentru probleme administrative iar un lucrător din secție mi-a spus ca sunt tone de denunțuri depuse in zilele noastre. Evident ca am fost stupefiat pentru ca nu îmi mai puteam imagina ce pot sa denunțe astăzi romanii. Polițistul mi-a spus ca as rămâne uimit de motivele pentru care oamenii se reclama la Politie, lucruri mărunte pornite din răutate si dorința de a face rău unul altuia.
Daca pe vremea lui Ceaușescu nemernicii astia erau invidioși pe un vecin, pe un coleg de serviciu sau chiar pe o ruda(au fost cazuri când soții s-au spionat) si așteptau după perdele la ferestre in întuneric sa vadă cum vine Securitatea sa-i ridice pe nenorociții pe care ei i-au turnat, astăzi gunoaiele astea fac același lucru având aceleași speranțe. Si-au schimbat numai motivele pentru care fac denunțuri. Scopul este același.
Nemernicii ăștia nu au dispărut odată cu epoca de trista amintire, ăștia au rămas printre noi ca niște șacali gata sa te atace când nici nu te aștepți.
Intre infractori si hoți exista coduri ale tăcerii, nu se denunța intre ei, asta e legea lor. Cei care denunța se poziționează in tabăra sifoanelor si urmează sa-si primească răsplata. Chiar dacă nu este onorabil ce fac acești infractori pe ei ii pot înțelege pentru ca se protejează pe ei. In situația lor ei sunt direct prejudiciați de un denunț. Insa un om care nu are nici un interes direct sau indirect care depune un denunț numai din cauza invidiei sau a răutății care îl roade nu este de înțeles.
Poate ca pare un subiect plictisitor so marginal, însa atitudinea asta a noastră de toleranta fata de acești oameni a dus la degradarea societății în chiar fibra ei. Oamenii nu mai au încredere unul în celalalt, oamenii se evita, nu vor sa-si vorbească, nu își împărtășească gândurile, opiniile, nemulțumirile. In străinătate romanii se evita, nu vor sa aibă de a face unii cu alții. Oamenii nu se mai vizitează acasă, nu vor sa mai fie cunoscute amanunte despre viata lor pentru a nu fi vulnerabili. Coeziunea sociala se pierde, spiritul de comunitate este complet distrus. Iar toate astea vin tocmai din frica de a nu fi victimele răutății si invidiei.
Toti denutatori ar trebui judecati pentru faptele lor de incercare de a face rau. In felul asta societatea s-ar curata de putregaiuri. Comunitatea ar trebui sa-i cunosca si sa-i marginalizeze. Politia si celelate institutii ale statului care se bazează pe aceste denuturi trebuie sa-si facă treaba si sa descopere infractionalitatile si faptele ilegale prin forțele lor.
Calitatea asta de turnatori in masa nu ne duce la nimic bun, o sa ajungem sa platim cu totii nepasarea si toleranta fata de fenomenul asta ata de nociv.