Dansând cu urșii

Duminică trecută m-am hotărât să ies din București undeva la munte să las agitația și poluarea pentru liniște și aer curat. O excursie scurtă de o zi. Mi-am asumat decizia inclusiv posibilitatea unei reveniri în capitală complicată și de durata. Nu despre asta vreau să scriu. Împreună cu nevasta-mea ne-am hotărât să mergem la cabană veche de pe Cioplea. Priveliște frumoasă, aer curat, bucătărie decentă. La început am stat la terasă. Vecinii de terasă în general erau familiști veniți la munte cu tot neamul, soacră, mamă, tată, nevasta și copiii. La câteva mese mai retrase șoșoteau și câteva cupluri de îndrăgostiți singuratici care parcă se ascundeau de restul lumii. Două chelnerițe făceau față cu greu în timp ce trei barmani ardeau gazul de pomană în spatele tejghelei cu băuturi. În cele din urmă am dat și noi comandă, ceva ușor, de seară, pește. O atmosferă de relaxare plăcută, sfârșit de duminică, ultimele ore din week-end înainte de începutul unei noi săptămâni. Știu că duminică seară e oribil, toată lumea se gândește că peste o noapte începe săptămâna de cinci zile lucrătoare. Totuși noi ne bucurăm de timpul ăsta.

La un moment dat toți clienții de la o masă aflată mai sus se ridică și încep să se agite privind spre pădure arătând cu degetul mirați, surprinși, entuziasmați : ursuuu !!! Mi s-a părut interesant, m-am uitat spre locul indicat, era o râpă la care eu nu aveam deloc vizibilitate. Câțiva turiști mai curioși s-au dus până la marginea râpei să vadă mai bine. Pe partea cealaltă a drumului sunt mai multe cabane, pensiuni din care ies și intră turiști. Exact acolo se află și ursul ăsta pe care eu nu l-am văzut. Mi-a părut rău că am pierdut oportunitatea să văd și eu un urs în libertate. Masa noastră era cumva așezată încât eu vedeam bine drumul turistic, forestier, care pleacă pe coasta muntelui. Până acolo nu erau mai mult de 200 de metri. Stând liniștit în așteptarea comenzii pălăvrăgeam cu nevasta-mea banalități de familie. La un moment dat, trecând în mare viteză drumul asta turistic, văd un pui de urs. Câinii de la cabană s-au năpustit curajos să-l alunge. A dispărut în pădure undeva în spatele cabanei unde noi nu mai vedeam nimic. În momentul ăla mi s-a părut distractiv. La terasă noastră lumea s-a agitat din nou : ai văzut ursu ? Nu l-am văzut că eram la toaletă…

Afară s-a lăsat frig, am hotărât se mâncăm în cabană unde era mai cald. I-am spus chelneriței că ne mutăm. Odată ajunși în cabană ne-am așezat la o masă cu o vedere superbă spre crestele munților. Însă dacă îți mutai privirea din zare, un pic mai aproape, la zece metri de cabană, la tomberoanele de gunoi, vedeai, oarecum surprinzător, o ursoiacă și puiul ei care căutau mâncare. Dărâmaseră tomberoanele și răscoleau febril în resturile întinse peste tot. Ce m-a surprins și mai mult e că nimeni nu părea speriat, șeful cabanei se uita liniștit la o cursa de schi la televizor și un chelner din interior se plângea că trebuie iar să strângă după urși când el făcuse curat dimineața. Ceilalți clienții după ce s-au entuziasmat, au făcut poze, s-au mirat, în final s-au plictisit de ineditul situație și s-au întors la paharele de vin și bulzul cu brânză de burduf de la mesele lor bogate. Ne-am mirat și noi, am făcut poze, ne-am mâncat peștele, am plătit și am plecat. Toată treaba asta a durat vreo două ore, nu ne-am grăbit, timp în care urșii nu s-au mișcat de la locul lor, ba mai mult, au intrat într-o anexă a cabanei practic lipită de clădire. Oamenii își vedeau de ale lor, fetele de la bucătărie primeau marfă, chelnerițele de afară alergau să ducă comenzile, debarasau, încasau banii, șefu făcea pronosticuri la televizor cine câștigă cursa de schi feminin, iar urșii erau la câțiva metri de noi. Trebuie să recunoașteți că e o situație cel puțîn inedită.

În lungul drum spre casă, ne-a luat trei ore să venim din Predeal până la Comarnic și am mai prins și un accident pe centura Ploieștiului, m-am gândit la situația asta de un suprarealism comic și periculos. Cât de calmi erau toți oamenii ăia, erau și copii acolo, turiștii care luau drumul pădurii să se plimbe, cabanierii calmi și vicleni care se gândeau la câștigurile din seară asta, iar la câțiva metri o ursoaică și puiul ei înfometați care mănâncă, liberi, în natură. Dacă ar fi fost un documentar m-aș fi uitat din fotoliul meu și papucii de casă cu interes. Totuși noi am trăit pe viu experiența de a vedea niște urși reali, sălbatici, în natură, fără nici o cușcă sau altă protecție. Și toată lumea s-a comportat de parcă ar fi normal, asta a fost defapt cel mai bizar. Oamenii care dansează cu urșii.

Nu vreau sub nici o formă să fie uciși urșii ăștia, în plus m-am și atașat un pic de ei și nu aș suportă să aud că s-a dus un vânător să-i recolteze, cum se spune în limbajul ăsta de lemn. Dar cred totuși că pot fi hrăniți direct în pădure. Asta defapt e marea problema, nimeni nu se ocupă de ei în condițiile în care ei vin să mănânce de pe lângă cabanele turistice. Înseamnă că nu e mâncare suficientă în pădure. Defapt nu m-ar miră să aflu că s-au alocat sume imense pentru hrănirea urșilor și mâncarea lor a fost furată de cine știe ce paznic de la ocolul silvic.

În tabloul ăsta suprarealist al meu văd familii de urși bântuind pe străzile orașelor cum erau odată și mai sunt haitele de câini vagabonzi.