Pamfletul azi/ „bă nenorocitule”, „bă ești prost?”,”cât poți să fii de prost mă?”

Am văzut o migrație a expresiilor folosite în emisiuni de televiziune așa-zis de pamflet în spațiul on-line. E o modă acum ca fiecare canal de televiziune să găzduiască asemenea producții în urmă succeselor obținute de-a lungul timpului de emisiunile consacrate. Limbajul licențios folosit fără nicio conotație literară este puternic promovat. Apoi vine și justificarea, e o emisiune de pamflet. Adică dacă spun: te bag în p…. mătii înseamnă că am făcut un pamflet. Nu mai e o înjurătură.

Un alt aspect degenerat din abordarea asta sunt acuzațiile neadevărate. Adică dacă realizatorul spune de cineva că e hoț, violator, pedofil, criminal, etc. fără nici cea mai mică proba el se ascunde în spatele pamfletului.

Iar apucăturile astea, urmărite intens la ore de maximă audiență, de milioane de telespectatori, se propagă ca un virus (că tot e la modă). Limbajul ăsta gros coboară în conversațiile cotidiene dar cel mai facil pe rețelele de socializare unde nu există contactul direct: față în față.

De fapt pamfletul este o specie literară care satirizează în mod violent oameni sau aspecte ale vieții dar nu este înjurătură sau calomnie. Linia asta subțire e trecută adesea din dorința de audiență. Chiar dacă uneori realizatorii sunt amendați pentru exprimările folosite, în mentalul colectiv rămân vorbele aruncate.

Pamfletarii de azi invocă pamfletele lui Eminescu, Caragiale, Arghezi, N.D. Cocea. Uită să spună însă că Arghezi, care era un veritabil pamfletar, a făcut pușcărie de două ori pentru scrierile sale. Apoi pamfletul nu este o simplă înșiruire de acuzații și înjurături fără nicio noimă.

Pe vremea lui Ceaușescu nu prea aveam ziare ce puteau fi citite. Nimeni nu urmarea actualitatea politică sau evoluția economică. Se citea rubrica de sport și cea pentru decese, eventual și mica publicitate. În situația asta cele două săptămânale, „Flacăra” și „Săptămâna”, reprezentau ceva diferit. Mai ales „Săptămâna” avea un limbaj colorat diferit de linia generală. Citeam pamfletele lui Eugen Barbu și ale lui Vadim Tudor. Astăzi îmi dau seama că era un limbaj grobian de multe ori pus în slujba partidului și a securității. După 90, în revista România Mare a lui Vadim, s-a promovat pamfletul sub forma insultei, jignirii, a calomniei, fără probe. Se considera asta artă literară. Nu era. Limbajul de mahala ridicat la nivel de literatură e monstruos. Din păcate mulți s-au contaminat și continuă astăzi să atace autorul unui articol în cel mai josnic mod în loc să combată ideile. În politică cel puțin e mai rău ca în țigănie, ar putea să vină ăia să ia lecții.

Mulți consideră că fac lucrul ăsta de dragul adevărului, că pentru a-și impune opiniile nu contează nicio regulă. Dacă și interlocutorul e făcut din același material atunci avem un veritabil dialog al surzilor. Absolut neproductiv.

Singurul antidot pe care îl cunosc este ignorarea, însă nici asta nu e o soluție sigură și eficientă. Dacă nu există suficient bun simt, și ăla vine din educație, în jur se riscă o contaminare generală exact ca acum cu gripa asta de tip A.

„Pamfletul nu e o simplă înjurătură, cum cred unii. Că, așa, orice prost știe să-njure, uneori chiar cu imaginație. Am putea să-l comparăm, dacă vrei, cu veninul de albine, care poate să doară, dar, în același timp, are și un rol de vindecare”, spune poetul Mircea Dinescu.

Magda Răduță, lector universitar, Facultatea de Litere din București, este de părere că „un pamflet care își atinge ținta trebuie să deștepte, în mintea și în sufletul celui care este direct vizat, nu indignare, ci admirație: Ce grozav m-a-njurat ăsta!”.