Advertorial

Să vă spun despre prima mea vacanță

Eram la vârsta când exploram lumea ca niște căpriori nărăvași, bărbăței cum îmi spunea taică-miu, nici bărbați nici copii. Citeam mult, să ne omorâm timpul, tot felul de cărți alandala alese după culoarea sau desenele de pe coperți. Ne visam călători pe vase cu pânze, exploratori la Polul Nord, căpitani de expediții, alpiniști pe Himalaya, îmblânzitori de șerpi, călăreți de cai arabi. Și toate astea în cămăruțele noastre mici, de adolescenți chinuiți de coșuri și neliniști,  unde ne strângeam grămadă să ne entuziasmăm la orice idee stupidă. Tânjeam după libertate. Terminasem școala generală și eram deja liceeni în clasa a 9-a. Împreună cu Huilă, prietenul și colegul meu de bancă, intrasem la același liceu. Nu știu de unde și până unde ajunsesem să-i spunem toți Huilă, o poreclă bizară. Doar la ora de geografie când învățasem despre tipurile de cărbuni ne-am prăpădit de ras aflând adevărata lui identitate. Mai aveam însă o vacanță întreagă în față, vacanța mare.

Ne-am hotărât brusc și fără un motiv oarecare să plecăm la munte. Pregătirile au fost scurte și febrile, am cumpărat câteva conserve de pește după cum spunea și reclama de pe blocul de la Gara de Nord ’’Nici o masă fără pește’’, borcane cu obișnuita tocană de legume, haine, cort, saci de dormit. Ne-au mai pus ai noștri ouă fierte, un pui prăjit și multă pâine. Am uitat să va spun că marea realizare era că ai noștri au fost de acord, după câteva ezitări, să ne lase să mergem singuri pe munte, prima mea vacanță . Pentru prima oară. Entuziasmul era mai mare decât pot să vă explic eu în cuvinte.

Și iată-ne la ora cinci dimineață în stația de troleibuz, amândoi, fără părinți, că acum eram deja persoane serioase, luând cu responsabilitate troleibuzul până la gară, apoi biletele de tren și călătoria memorabilă până la Brașov. De fumat, nu fumam, doar încercasem niște țigări mentolate furate de la părinții lui Claudiu, dar de băut o bere rece se cuvenea. Ne-am propus să bem o bere ca bărbații când ajungem la cabana de pe Cristianu. Știa Huilă de cabana asta că fusese cu părinții lui. Am plecat pe jos, drumul frumos, vara blândă, pasul vioi așa că am ajuns repede la destinație. Aici ne vine o nouă idee, interesant este cum ne avântam imediat în orice inițiativă nouă, să mergem la Predeal prin munți după traseu. Berea o bem acolo.  Căram după noi și rucsacii,  rucsaci mari cu cadru metalic peste care împachetasem sacii de dormit. Cortul, de două persoane, îl duceam cu rândul pentru că era ceva mai greu. De la Cristianul Mare până la prima cabană era un traseu de 5-6 ore, noi am mers atunci vreo 9 ore. Ne-am oprit, am făcut poze cu aparatul sovietic Smena, am verificat harta, semnele de pe copaci, ne-am asigurat că nu mergem în altă direcție, în sfârșit, o întreagă activitate. Cred că ne-am și certat, nu mai știu pentru ce motiv. Din când în când găseam copaci pe care erau bătute sub formă unor scări  stinghii de lemn. Ne tot gândeam ce să fie, în final am căzut de acord că sunt făcute pentru ca turiștii să se poată urca și să admire priveliștea. Sigur, asta era. Ziua a trecut parcă neștiută și a venit întunericul. În pădure întunericul vine în mod evident mai repede. Pe măsură ce lumina se micșora pasul nostru se grăbea, nu mai ajungeam odată la cabană. După hartă, după semnele traseului de pe trunchiuri, nu putea fi departe, însă lumina de la ferestre nu se vedea. Frica ne-a cam ciupit bucuria, ce ne-a ciupit, ne-a stricat cheful de-a binelea. Am aprins lanternele in timp ce alergam serios până când în sfârșit am zărit o lumină, cabana Poiana Secuilor. Nemâncați, rupți de oboseală, nu vroiam decât să punem cortul și să ne culcăm. Ne gândeam că totuși poate ne da cabanierul o bere. Am ajuns în fața clădirii, nu am intrat, am căutat un loc pe care l-am evaluat ca fiind bun de campare, ne-am pus cortul de două persoane, am mâncat pe apucate  mai mult în întuneric și când să ne culcăm apare cineva la cortul nostru. Un soldat. Foarte ciudat și foarte șocant pentru noi. Ne ia la întrebări, ce căutăm acolo, de unde am apărut, între timp se apropie alți camarazi, apar și câini de armată. În final ne anunță că nu avem voie să punem cortul acolo, e o aplicație militară și e interzis să campăm în câmpul lor de acțiune. Era deja miezul nopții. Unde să ne ducem ? Discută între ei, cred că discuta și cu un ofițer, mai de milă mai de silă ne lasă să stăm acolo cu atenționarea fermă că la prima ora trebuie să ne cărăm. Am dormit cam buștean în noaptea aia. A două zi de dimineață, după ce ne-am strâns cortul, am vorbit și cu cei de la cabană. Ne-au spus că fuseseră urșii pe la ei în urmă cu două zile și le luaseră doi porci. Atunci ne-am dat noi seama că scările alea din pădure erau din pricina urșilor. Cu ocazia asta s-a sfârșit și vacanță noastră la munte. Am hotărât să ne întoarcem acasă, era prea mult. A fost un dezastru.

Cabana Cristianul Mare foto ALLUMIS

Acum mă întâlnesc rar cu Huilă, poate odată la doi ani, dar de fiecare dată ne aducem aminte și râdem. Nu mai facem lucruri de-astea, el a fost plecat într-un circuit cultural iar eu încă îmi mai revendic Dreptul la vacanță. Dar nu mai merg de capul meu ca un adolescent, nu, merg prin agenție pentru că acum de exemplu, Christian Tour susține Dreptul la vacanță. M-am boierit, vreau apă caldă, pat moale, mic-dejun, confort. Așa că anul ăsta îmi fac vacanța cu Christian Tour.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019.

Susține blogul cu un share:

This Post Has One Comment

  1. Pingback: Proba 1. CHRISTIAN TOUR susține DREPTUL LA VACANȚĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.