Opinie

Cetățeanul și Fiscul

Pe vremea lui Ilie Moromete statul venea sa-și ia partea în curtea omului întruchipat în Jupuitu, autoritate înfiorătoare care se repezea sa ia lucrurile sau animalele din gospodăria cetățeanului. Astăzi însa noi ne prezentam civilizați la dispoziția statului în diverse locații alese după criterii aleatorii sa ne punem bine cu fiscul , cu Jupuiții de astăzi.

Pentru ca vine o vreme în viata oricărui cetățean de nădejde când trebuie sa-și plătescă taxele către stat. M-am pregătit înainte psihologic sa nu ma enervez indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent de absurdul situației sau al provocărilor la care sunt supus. Trebuie sa obțin certificate fiscale pentru societatea la care lucrez pentru un leasing .

Ma duc întâi la Administrația fiscala, bineînțeles lume ca la demonstrație, întreb, găsesc un automat de bilete de ordine și în final ajung în fata ghișeului deservit de o funcționară plictisita. Îmi spune ca trebuie sa ma duc la un alt ghișeu unde trebuie sa solicit fisa fiscala. La ghișeul respectiv o alta coada, nici nu îndrăznesc sa ma gândesc sa intru în fata la gândul ca voi fi linșat, ma așez cuminte ultimul la rând. Nu avansa și îl întreb pe cel din fata mea ce se întâmpla. Se instalează un program în sistem, îmi răspunde acesta, eu rămân uluit dar calm. Dupa o jumătate de ora în care lumea ii înjură printre dinți pe cei care au avut inițiativa asta ingenioasa de a instala programe în timpul programului(sic) cu publicul coada mai avansează. Când mai am doua persoane în fata se anunță ca vine pauza de masa de jumătate de ora și nu se mai iau solicitări, intru în panica, ma agit cumva și ajung pe muchie de cuțit ultimul servit înainte servirii masei la Adminstratia financiara, fericitul posesor al fisei fiscale. Pe fisa asta fiscala , un pomelnic cu cifre înșiruite pe coloane nesfârșite deslușesc ca avem datorii dar și un sold achitat în plus anul trecut care ar acoperi datoriile.  Bineînțeles ca penalitățile fac ca datoria sa fie mai mare decât suma deja plătita. Dupa pauza de masa ma duc la prima funcționară care acum vorbește la telefon. Închide telefonul, apuc sa-i spun repede jumătate din problema când apare din senin un contribuabil avantajat care ii întinde direct pe birou lângă ea un maldăr de hărții începând sa-i explice o chestie complexa. Nu ma enervez pentru ca risc sa intru în dizgrație și nu asta e scopul. Îmi explica în cele din urma domnișoara plictisita ca trebuie sa depun o cerere de compensare la care o sa-mi răspundă ei peste treizeci de zile. E absolut inutil pentru ca noua ne trebuie actele în câteva zile. Ma duc totuși la registratura și fac cererea asta , acolo sunt doua doamne spre vârsta de pensionare care ma privesc ca pe un ciclop. Nu știu care dintre ele îmi va lua cererea pentru ca nici una nu se arata disponibila pentru problema mea. In cele din urma se ridica una dintre ele de parca am chemat-o de acasă și îmi înregistrează cererea. Cat despre plătit , nu mai este timp, vin a doua zi.

A doua zi ma duc la casierie, înainte de a ajunge însa la casierie mai trec pe la un birou unde o operatoare respingătoare îmi face o hârtie de plata. In urma prețioaselor indicații ma duc sa-mi cumpăr un dosar, îmi strâng toate actele în șinele de carton și împreuna cu încă o cerere solicit Certificatul Fiscal. Ultimele cuvinte ale funcționarei de la Administrație sunt: Mai treceți dumneavoastră pe aici, oricum nu săptămâna asta ca avem mult de lucru. Ies năuc dar liber din clădire. Ma suna băiatul de la leasing sa-mi spună ca trebuie sa mai iau un alt Certificat fiscal și de la Direcția de Taxe și Impozite. Ce?

Aflu și eu ca mai exista o alta instituție, Direcția de Taxe si Impozite , care nu este Administrația Financiara si care impozitează și taxează și ea după cum ii spune  numele. A trei-a zi ma hotărăsc sa merg la prima ora sa rezolv operativ problema, caut silitor pe google sediul, programul , actele necesare. Ma prezint la ora opt de dimineața la ușa respectabilei instituții dar se pare ca și ceilalți o suta de contribuabil deja prezenți acolo au gândit ca mine. Vorbesc cu un gardian bătrân și serviabil care e pe post de birou de informații unde trebuie sa ma prezint sa-mi rezolv problema. Înauntru într-un spațiu restrâns încap incredibil de mulți oameni, nu as fi crezut. Pe lângă înghesuiala asta maldăre de dosare pe holuri ca niște situri arheologice, ma gândesc ca toata istoria lumii e intre filele acestor bibliorafturi. Cel puțin istoria fiscala a impozitelor și a taxelor. La ghișeu merge ciudat de repede, o grasa blonda care privește prin mine îmi spune ca am de plătit niște taxe mărunte la casierie.  Taxe mărunte dar coada e lunga. Ce e drept se poate plăti folosind cardul dar nu am cardul firmei asa ca trebuie sa optez pentru coada celor care plătesc cache. Ca mine încă vreo patruzeci de persoane. In fata mea o bătrânică slăbuță și vioaiei. Intra în vorba cu mine ca și cum ne cunoaștem de o viata. Îmi povestește ca a mai fost ieri aici și a mai stat odată la coada numai ca sa-i spună cât are de plata. Un domn respectabil își suna soția sa-i explice ca va întârzia pe termen nelimitat ca e coada și nu știe când scapă. Apare un individ în training care flutura o hârtie în mana. Discuta energic cu o funcționară și în final începe sa strige. Nu se poate sa ma chemați de cinci ori pentru aceiași amenda pe care am plăti-o de un an de zile. Asta e bătaie de joc. Am venit de fiecare data sa modificați în sistem și nici acum nu ați făcut-o . Eu ma gândesc în mintea mea ca asta e Tugurlan. Daca nu se potolește ăștia îl arestează. El continua: sunteți niște incompetenți, de câte ori nu aveți bani la buget ne puneți sa plătim amenzile din nou. In final femeile de la ghișeu cheamă gardianul, se produce o busculada, omul nu vrea sa iasă, gardianul îl împinge, pana la urma ajung amândoi înspre ușa de ieșire din instituție. Noi rămânem oarecum înspăimântați la coada. Bătrâna din fata mea îmi șoptește ca omul are dreptate, se poarta cu noi ca și cum am fi animale, nu-i mai satura Dumnezeu. Lumea începe sa vocifereze mi-e teama ca începe o revoluție. Ajungem în final la mult râvnitul ghișeu al casierie. Bătrâna din fata mea se metamorfozează dintr-o data și din persoana revoltata și nemulțumită devine extrem de amabila și vorbăreață cu funcționara de la casierie. In final o aud clar cum ii mulțumește, ma gândesc pentru ce ii mulțumește. Dupa ce plătesc sumele datorate ma duc înapoi la biroul unde nu mai este grasa blonda ci un băiat tânăr îmbrăcat frumos cu un zâmbet optimist. Devin și eu optimist ca voi termina astăzi după cum mi-am propus. Îmi cere actele în trei exemplare, scriu și semnez pe o mulțime de hârtii conform cu originalul, și în cele din urma le ia. Ma bucur. Degeaba, îmi spune ca ma suna el când e gata, sa nu mai vin pana nu ma suna el. Eu îmi dau seama ca asta e o fenta cum zic tinerii de astăzi: Si când o sa ma sunați ? Maine? El zice: Da, Eu:Pe la ce ora? El: Pe la unsprezece. Tot e ceva, am obținut o promisiune.

A patra zi ma duc pe la zece în mod preventiv și parca având o presimțire. Cum ma vede tânărul îmi și spune ca e bine ca am venit, mai trebuie o hârtie. Ce hârtie? Certificatul Fiscal al celeilalte firme, cea care cumpăra. Il am . Bun, în trei exemplare semnat și stampilat. Alerg la un xerox care nu e foarte departe și e plasat oarecum strategic fata de instituție, ma întorc, ii dau actele și îl întreb cu grija: Când iau Certificatul Fiscal? Pai astăzi nu se poate, mâineMa grăbesc ii spun eu, ma așteaptă cei de la firma cu actele, e prea mult. Aici băiatul se transforma, nu mai e agreabil , pare plictisit de mine dar devine și agresiv: Nu se poate, nu are cine sa semneze hârtiile astea, degeaba bag lucrarea la semnat ca nu are cine sa o semneze. Încercați în după amiaza asta poate reușesc ceva dar nu va garantez.

Mi-am dat seama ca dacă nu insist o sa pierd, o sa ma lungească pana la pastele cailor asa ca după ora unu m-am înființat la biroul funcționarului atomic. De data asta nu ma mai privește cu prietenie, simt chiar ca ar fi foarte bucuros dacă nu m-ar mai vedea acolo. Eu însă sunt insistent, stau acolo ca o piază rea. Nu ii spun nimic, oricum el știe de ce sunt acolo, și nu plec. Ii vad pe toți funcționarii ăștia purtători de hârtii gata sa primească o ciocolata, un pachet de cafea, un plic  sa-ți rezolve o problema pe care oricum trebuie sa o rezolve. Aud conversațiile dintre ei, salariile sunt mici, nu au unde sa meargă la un alt loc de munca, sunt blazați și profund demotivați. Într-un final, după vreo doua ore apare și omul meu fericit cu hârtiile  stampilate și semnate de persoana aia importanta. Îmi spune vesel: Ați avut noroc.

Eu ii răspund sceptic: Da, am avut noroc, iar în mintea mea ma gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam noroc.

Susține blogul cu un share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.