Proza

Plumbuita

Cuvântul mahala nu are nimic peiorativ la originea lui. În turcă ”mahala” înseamna o parte a orașului. Inițial tot Bucureștiul era o sumă de mahalale. Ulterior, după ce moda occidentală a intervenit în viața bucureștenilor, mahalaua a rămas acea parte a orașului care nu s-a aliniat modernizării și a căpătat un sens negativ. În mahala oamenii nu s-au descotorosit de obiceiurile vechi orientale, au rămas ancorați în epoca fanariotă. Viața în mahala a rămas atârnata în timp ignorând trecerea acestuia.
Plumbuita este una dintre ultimele mahalale din Bucureștiul de astăzi.

Atunci când m-am mutat în Plumbuita, zona din vechiul cartier Colentina, la ieșirea din București prin Doamna Ghica, Voluntari, Afumați spre Moldova, pe stradă încă mai erau cișmele,nu era canalizare, existau case fără electricitate.
În Plumbuita toată lumea știa totul despre toată lumea. Se trăia după un ritm de viață lent, orice schimbare de pe stradă devenea un eveniment important pentru toți locuitorii. Din capul locului trebuie să va spun că foarte puțină lume avea un serviciu, oamenii trăiau din ajutoare, din furat, din închirierea camerelor pline de igrasie unor amărați. Dimineața foarte puțini se îndreptau către stația de autobuz să plece după vre-un rost. Marea majoritate locuiau în case vechi tip vagon, înghesuiți în camere mici și întunecoase.. Vecinul meu Mitică- Piticu este reprezentatul cel mai elocvent al acestei lumi de mahalagii. Nu are curent electric, gaze sau apă, o casă de chirpici care se dărâma la fiecare ploaie, un teren destul de aproximativ pe care își mai punea primăvara o grădină de legume. Acte pentru casă și teren nu are, un petec de hârtie prin care taică-su a cumpărat 200 mp în Plumbuita prin 1930. Dar Mitică s-a născut în groapă asta și a trăit toată viață lui aici , iar acum are 60 de ani.

Ando-Rița era nevasta lui, o balabustă de țiganca din neamul cocalarilor care locuiau chiar la intrarea pe stradă. Țiganii cocalari trăiau după obiceiurile lor vechi, majoritatea lucrau la societatea de salubritate, făceau stabor pentru fetele furate sau gonite de acasă, aveau chiar și un judecător pe stradă, Machin. Mitică s-a dus într-o iarnă la ei să se încălzească. Ei l-au încălzit cu un rachiu puturos și contrafăcut. S-a mai trezit dimineața. Stătea într-o camera slinoasă cu Ando-Rita. Femeia asta nu avea acte, nimeni nu știa când s-a născut și cum o cheamă pe ea defapt. Toată lumea îi spunea Ando-Rita. O țigancă grasă și bătrână bătută de Dumnezeu de care nu știau țiganii cum să scape. Și uită așa l-au găsit pe Mitică pe care l-au însurat cu forța cu Ando-Rita. Că vezi Doamne a necinstit-o peste noapte și acum e a lui pe veci. Degeaba s-a revoltat Mitică, țiganii au tăbărât pe el și nu a mai putut să dea înapoi. Îl omorau țiganii. Îl chemau în stabor și nu mai avea liniște în țigănie.

Mitică nu a avut un serviciu niciodată. Pe vremea lui Ceaușescu a făcut chiar și pușcărie pentru că nu avea ocupație. Într-un timp a fost pitic la circ. Se îndrăgostise de o pitică ce îi era parteneră dar familia ei nu l-a plăcut. Era și el un copil al nimănui care se descurca într-un oraș ce nu-i oferea nici o șansă. Se îmbăta crunt și se lua la bătaie cu alți nefericiți din mahala. Venea acasă plin de sânge și dormea două zile să-și revină din beție și din bătaie ca un câine hăituit. Cerșea pe la mănăstirea Plumbuita, mai făcea diverse munci pe la oameni prin curte, iarna dădea zăpadă din fața caselor oamenilor cu dare de mâna, seara merge la bufetul lui nea-Badea și cânta la acordeon cântecele lui Fărâmiță Lambru. Era și el țigan, dar un țigan de vatra uitat în mahalaua Plumbuita.

Moartea în Plumbuita era ceva firesc, te privea în ochi și te înfiora în fiecare zi. În Plumbuita nu se murea de o boală cronică, de atac de cord sau atac cerebral, nu, în Plumbuita oamenii mureau de frig, de foame, înjunghiați de cuțitari, de supradoză, înecați în lac de la băutură sau în accidente dubioase.

Oameni săraci, nu mergeau la doctor, cu atât mai puțin nu putea ține diete sau tratamente medicale.
Mitică Jegosu s-a născut în Oneșți, era român get-beget. Îl lăsase nevasta și de supărare a plecat în lume. Locuia într-o groapă ca un șobolan iar în afară de băutură nu era interesat de nimic. Nu-și plângea de milă și uneori era chiar fericit. Trăia cu Vali, o femeie bețivă și rea de muscă. Avea o fată, Claudia, pe care țiganii au dat-o la produs, au făcut-o prostituată. Pe fată a încânta-o traiul ușor și viață fără griji și nu și-a dat seama în ce se bagă. Într-o zi Mitică s-a așezat pe malul lacului, s-a îmbătat crunt și a căzut în lac unde s-a înecat. Mai are și acum o cruce pe marginea lacului acolo unde a murit.
Mai era Emil din Timișoara, fost maistru militar , un om care repara toate mașinile când era treaz, extrem de rar. Nevasta l-a gonit de acasă , a luat trenul și a venit în București și s-a aciuat în mahalaua asta.

Când am ajuns prima oară în Plumbuita l-am cunoscut și pe Păsărilă, un tip din Bucureșți care a lucrat la IPRS Băneasa. A făcut pușcărie pentru viol. În pușcărie violatorilor le spunea pizdelea și erau tratați cel mai rău. După ce s-a liberat familia nu l-a mai primit și s-a pripășit și el în Plumbuita. Plumbuita era că o mamă bună pentru toți nefericiții sorții.
Nea Badea era meseriaș, zidar, zugrav, meșter în construcții din Bolintin. Pe vremea lui Ceaușescu a făcut pușcărie pentru că a furat de la șantierul pe care îl conducea. După Revoluție și-a contruit o hardughie de casă în Plumbuita. Avea camere pentru muncitori, mici și insalubre, iar jos ținea un bufet-cantină unde îi păcălea pe mușteri la suta de grame de rachiu. Toți muncitorii lui mâncau și beau pe caiet la el. Nevasta-sa ținea socotelile. Bineînțeles că le umflă datoriile. La ziua de salariu ieșea o bătaie cruntă pentru că bieții oameni nu mai primeau nimic. Când începeau să vină oamenii ăștia bătuți dinspre mănăstire știam că a fost zi de salariu la nea- Badea.

Dar unul dintre mai interesante personaje din mahala era Fane Covrigaru din familia Covrigarilor. Țigan ursar, Fane avusese cu familia lui o covrigarie după Revoluție. Se pare că nu prea le-a mers sau poate că munca era prea grea că au renunțat la afacerea asta dar au rămas cu numele. Lucrul acesta nu i-a împiedicat să prospere. Fane era o figura specială, iar mie personal mi-a fost drag. Îmi dădeam seama că așa ceva nu mai poți găsi în zilele noastre, era ca un personaj din filmele despre aventurile cavalerilor din perioada fanariotă. Fane era cel mai temut pe strada Plumbuita, nimeni nu intra în conflict cu el și mahalagii vechi îl respectau de frică. Toți știau că se ocupă cu prostituția , droguri, recuperări de bani, camătă, toate nenorocirile cu putință. Era tobă de pușcărie și nu îl speria nimic. Se zvonea că omorâse o fată într-un accident de mașină. Păcălea și escroca negustori de materiale de construcții care i-au livrat totul ca să-și ridice un palat țigănesc. Când îl căutau acasă el deja era plecat. Era puternic ca un taur, avea un glas de tunet, cunoștea toată lumea bună din București. Era ras în cap un corp masiv și se îmbrăca într-un stil aparte, gangster de New York din anii 40. Avea tot felul de mașini pe care le schimba săptămânal, nu se bagă în seama cu ceilalți țigani care îl știau de frică, Juca barbut cu Zabar, un țigan spoitor de pe Gherghitei, din neam de hoți de cai. Și-a pierdut odată casă și nevasta la barbut. În cele din urma a făcut ce a făcut și și-a recuperat pierderea. Însă nevasta până la urmă l-a părăsit.

Umbla apoi cu femei frumoase, le ducea la el acasă și dimineață târziu când se trezea le scotea în oraș. Erau avocate, ziariste, artiste, studente pe care Fane le vrăjea și le schimba fără pic de regrete. La un moment dat a găzduit la el și un comisar de poliție decăzut din funcție. Dimineață ieșea din casă și se spăla la o cișmea din mijlocul drumului, își bea cafeau la o masă pusă direct în stradă și se lega de toată lumea care trecea prin față casei lui către mănăstire. De fiecare Pașți făcea un grătar imens în față casei și își invită prietenii care erau la fel ca și el să sărbătorească. Ca orice țigan care se respectă punea masa în mijlocul drumului care duce la mănăstire și își etala bunăstarea să moară românii de ciuda. Nimeni nu îi spunea nimic, nici măcar poliția care asigura buna desfășurare a evenimentului. Când se strângea lanțul la gâtul lui și garda se apropia de el dispărea din Plumbuita. Mergea în Spania unde avea o sora care se ocupă tot cu prostituția. După ce lucrurile se mai linișteau, poliția nu îl mai căuta, creditorii nu îl mai urmăreau, apărea iarăși în Plumbuita. Și-a construit casa direct în stradă, adică cum cobora scările din casă urcă direct în mașină. Nimeni nu mai făcuse așa ceva iar el era permanent în conflict cu Primăria. Oricum nu-i păsa. Când era însurat intra în conflict cu nevasta-să o bătea de fugea săraca femeie de acasă cu copiii în parc. Scandal tipic țigănesc.

Cât a fost plecat în Spania țiganii cocalari i-au spart casa. S-a supărat și s-a dus peste ei să-i omoare. Nu a reușit mare lucru pentru că țiganii ăștia cocalari sunt ca un mușuroi de furnici, slabi și fricoși dar mulți.
Lângă casa lui, exact ca și a lui, avea un palat  unchiul cu băiatul lui, Marin și Petre. Alungați din Spania pentru niște treburi murdare au venit în țară să se așeze la casele lor. Au deschis jos un magazin iar în casă au făcut camere de închiriat pentru muncitori. Nu le mergea rău, cum se spune dacă nu curge pică. Numai că vărul lui Fane, Petre , era dependent de prafuri. Cât s-au chinuit părinții să-l recupereze, Petre era ca un nebun. Petre fusese căsătorit de două ori. Cu prima nevasta avea o fată care era de vârsta celei de a două neveste. Într-una din zile am auzit că Petre a murit. Era tânăr și m-am mirat să moară pur și simplu. Apoi am aflat că defapt a murit datorită unei supradoze.

În Plumbuita moartea și viață se jucau firesc la ruleta destinului. Dacă ai trăit în București la bloc niciodată nu ai să-ti imaginezi viața asta sordidă din mahalalele orașului. Și defapt dacă ai trăit la bloc nu prea poți spune că ai trăit în București, în fond la bloc în București, Oradea, Galați sau Calafat e la fel. Însă lumea asta ascunsă pe străzi prăfuite de la țară ca o gaură a timpului aduce la suprafață oameni din alte timpuri este adevărata poveste a orașului. Un oraș fanariot la marginea Europei care este cu un picior în orient și unul în occident. Greu de înțeles în profunzime cu toate că la suprafață pare simplu și accesibil în străfunduri este cuprins de un conservatorism ferm și impenetrabil.

Susține blogul cu un share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error

Ti-a placut articolul? Sustine acest blog cu un share!

Te-ai abonat cu succes!

There was an error while trying to send your request. Please try again.

Nuculus will use the information you provide on this form to be in touch with you and to provide updates and marketing.